AVVA DOROTEI

ÎNVÃTÃTURI SI SCRISORI
de suflet folositoare

CUVÂNTUL 1

PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE)

Din început, dupa ce a zidit Dumnezeu pe om si l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus în Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manânce din pomul ce era în mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, întru rugaciune si contemplatie, întru toata slava si cinstea, iar simtirile îi erau întregi dupa fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, adica nemuritor si singur stapânitor, împodobit cu toate faptele bune.

Când însa a calcat porunca si a mâncat din rodul pomului din care i se poruncise sa nu manânce, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea cea din fire în cea afara de fire, adica în pacat, în iubire de slava si iubire de poftele lumii acesteia si în celelalte patimi, stapânindu-se de dânsele si robindu-se lor prin calcarea poruncii. Astfel s-a înmultit rautatea peste masura, a împartit moartea, nimeni nu mai cunostea pe Dumnezeu, ci pretutindeni era revarsata necredinta. Numai câtiva, foarte putini (precum au zis parintii nostri) povatuindu-se de legea cea fireasca, au cunoscut pe Dumnezeu, caci vrajmasul îsi întinsese toata rautatea, deoarece împaratea pacatul. Atunci a început închinarea la idoli, s-au înmultit Dumnezeii, farmecele, uciderile si toata rautatea diavolului.

Dar preabunului Dumnezeu i s-a facut mila de zidirea Sa si a dat legea cea scrisa prin Moisi, care oprea de la pacate si îndemna spre fapte bune, aratând ce trebuie si ce nu trebuie facut. A dat porunci, între care în cea dintâi zice: Domnul Dumnezeul tau unul este, ca sa osebeasca mai întâi mintea lor de multimea dumnezeilor. Si iar zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din tot sufletul tau, vestind pretutindeni ca unul este Domnul si un altul nu mai exista. Caci zicând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, a aratat ca un singur Dumnezeu este. De asemenea, se spune în cele zece porunci: Domnului Dumnezeului tau sa te închini si numai Lui sa-i slujesti, de el sa te lipesti, întru numele lui sa te juri. Adica sa nu ai alti dumnezei, nici sa te închini la vreo asemanare din cele ce sunt sub cer, sau jos pe pamânt. Prea bunul Dumnezeu a dat lege spre ajutor, spre întoarcerea si îndreptarea rautatii, dar nu s-a îndreptat; a trimis prooroci, dar nici acestia nu au putut face nimic, caci precum zice Isaia, rautatea se întarise, nu mai era loc nici pentru alifie, nici pentru untdelemn, nici pentru legatura, caci nu era rautatea numai la o parte, numai într-un loc, ci cuprinsese tot trupul, tot sufletul si stapânea toate puterile lui, nefiind unde pune alifie si celelalte. Adica, toate erau supuse pacatului, toate stapânite de el. Iar Ieremia zice: doftorit-am Babilonul si nu s-a vindecat: adica am aratat numele Tau, am spus poruncile Tale, am povestit facerile de bine si mai înainte i-am vestit de venirea vrajmasilor, dar nu s-au îndreptat, nu s-au pocait nici nu s-au înfricosat si nici nu s-au întors de la rautatea lor. Iar în alt loc: nu au primit învatatura si sfatul. Iar proorocul David zice: De toata mâncarea s-a scârbit sufletul lor si s-au apropiat pâna la portile mortii.

Atunci Preabunul Dumnezeu a trimis pe unul nascut Fiul Sau: ca numai la Dumnezeu ramasese tamaduirea acestei boli. Aceasta o cunoscuse si proorocii, caci graia David: Cel ce sezi pe Heruvimi, arata-te, ridica stapânirea Ta si vina sa ne mântuiesti pe noi. si iarasi: Doamne, pleaca cerurile si te pogoara, si altele asemenea.

Deci, a venit Domnul nostru si s-a facut om pentru noi, ca sa vindece (precum zice marele Grigorie) asemanarea cu asemanare, cu sufletul suflet, cu trupul trup, întru toate facându-se om, afara de pacat. A luat pârga firii noastre si s-a facut din nou Adam, dupa chipul cu care zidise Dumnezeu pe Adam dintru început: a înnoit starea noastra cea dupa fire, a prefacut simtirile noastre la întregimea cea dintâi. Facându-se om, a ridicat pe omul cel cazut si a slobozit pe cel ce se facuse rob pacatului, pentru ca omul era asa de robit de diavolul, încât si cei ce nu voiau sa pacatuiasca erau siliti fara voie spre pacat, precum graieste apostolul ca din partea noastra: nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc.

Dumnezeu, facându-se om pentru noi, a slobozit pe om din tirania diavolului , a sfarâmat toata stapânirea lui, i-a nimicit toata puterea, izbavindu-ne din tirania lui. Din robi ne-a facut slobozi. Numai de nu vom pacatui iarasi cu voia noastra, ca ne-a dat putere sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, curatindu-ne de tot pacatul cu sfântul Botez.

Stiind însa Dumnezeu neputinta noastra, si mai înainte cunoscând ca si dupa Botez din nou vom gresi (precum zice Scriptura ca pornit este cugetul omului spre cele rele din tineretea lui) a înmultit bunatatea Sa, dându-se sfinte porunci curatitoare ca sa ne putem iarasi îndrepta de vom vrea, prin pazirea poruncilor. si nu numai de pacate sa ne tamaduim, ci si de patimi; pentru ca altele sunt patimile si altele pacatele. Patimile sunt acestea: mânia, trufia, iubirea de pofte, vrajmasia, pofta, rautatea si altele asemenea, iar pacatele sunt lucrarea acestor patimi, savârsirea lor cu fapta, împlinirea cu trupul a celor ce îndeamna patimile. Fiindca poate cineva sa aiba patimi si sa nu le savârseasca, adica sa nu faptuiasca. Ni s-a dat porunci, precum am zis, sa ne fereasca nu numai de pacatuire, ci sa ne izbavim si de patimi. Caci zice: legea a poruncit sa nu curvesti, iar Eu zic nici sa nu poftesti; legea a zis sa nu ucizi, Eu zic nici sa nu te mânii; ca de vei avea pofta sa curvesti, macar desi n-ai curvit astazi, pofta nu înceteaza a te îmboldi înlauntru pâna nu te va arunca la fapta. De ce te mânii asupra fratelui, din mânie cazi si în clevetire si în zavistie si asa putin cate putin mergând, ajungi si la ucidere. De asemenea, legea zice sa se scoata ochi pentru ochi si dinte pentru dinte si celelalte, pentru ca scopul legii era sa ne învete nu face ceea ce nu am fi voit sa patimim noi însine; ne oprea sa nu facem rautate ca sa nu patim si noi la fel. Dar Hristos ne sfatuieste nu numai sa primim palme cu rabdare, ci si cealalta fata a obrazului sa o întoarcem cu smerenie. Sfintii stiind acestea, în tot chipul se nevoiau ca sa se uneasca cu Dumnezeu, care, dupa Sfântul Botez, nu numai ca au taiat lucrarea pacatului, ci s-au silit de au biruit si patimile si au ajuns desavârsiti întru nepatimire, precum era sfântul Antonie, sfântul Pahomie si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care, având râvna sa se curateasca (precum zice apostolul) de toata întinaciunea trupeasca, se sileau cu paza poruncilor sa-si curateasca sufletul si sa-si destepte mintea ca sa vina la fiinta cea dintâi; ca porunca Domnului este stralucitoare, adica foarte luminoasa si lumineaza ochii mintii.

Pricepând acesti sfinti parinti ca, aflându-se în lume, nu pot cu lesnire sa faca fapta cea buna, au socotit sa vietuiasca viata straina, cu o petrecere deosebita, adica vietuirea cea calugareasca. Au început a fugi din lume si a locui în pustietati, cu posturi si cu privegheri, culcându-se jos pe pamânt si alte patimiri rele suferind, s-au lepadat si de patria lor si de toate rudeniile lor, de bani, de averi, de mosii si de alte bogatii, pazind nu numai poruncile, ci si trupurile lor aducându-le ca niste prinoase lui Dumnezeu, rastignindu-le cu patimirea cea rea. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: Mie mi s-a rastignit lumea, si adauga: si eu lumii. Atunci se rastigneste omul lumii, când se nevoieste sa biruiasca si sa omoare toate patimile si sa se lepede de pofta si dulceata lor. Asa se învredniceste sa zica cu apostolul: mie lumea s-a rastignit si eu lumii.

In ce chip parintii s-au silit si s-au nevoit rastignindu-se lumii, asa se pare ca am vrea sa urmam si noi, pentru ca am lasat lumea si am venit la mânastire. Dar ce folos, fiindca nu voim sa ne rastignim lumii, ci înca avem poftele ei, înca iubim slava ei. Precum ne-am lepadat de lume si de toate lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam si de poftele lucrurilor ei. Trebuie sa pricepem ce este aceasta lepadare, pentru ce am venit la mânastire, ce este chipul ce am luat, sa ne întarim într-însul si sa ne sârguim ca si parintii nostrii.

Chipul pe care îl purtam e tocmit din haina sluta, adica fara mâneci, din brâu de piele, polistavrion si culion. Toate acestea sunt închipuiri si avem datoria sa stim ce însemneaza simbolul nostru.

Pentru ce purtam colovion fara mâneci, adica mantie? Pentru ca mânecile închipuiesc mâinile, iar acestea însemneaza fapta. Deci, când gândim sa savârsim vreun pacat cu mâinile adica sa furam, sa batem, sau alt pacat sa facem, sa cugetam la chipul nostru si sa întelegem ca nu avem mâini, adica nu avem mâini pentru a face ceva din cele ale omului celui vechi si sa ne înfrânam. Mantia noastra are si un semn mohorât. Dupa cum toti ostasii împaratului au la haina lor un semn mohorât, adica din haina împarateasca, ca sa se cunoasca din aceasta ca sunt ostasi ai împaratului, tot asa si noi sa purtam semn mohorât la mantie, aratând ca suntem ostasi ai lui Hristos si avem datoria sa suferim toate patimile, pe care le-a suferit El pentru noi. Caci, când a patimit Stapânul nostru, a purtat haina cea mohorâta mai întâi ca un împarat, ca este împaratul împaratilor si domnul domnilor, apoi ca un semn de batjocura. Având si noi semnul cel mohorât fagaduim, precum am zis, sa suferim patimile Lui. Precum ostasul nu-si lasa tabara lui ca sa se faca plugar sau negustor, fiindca îsi pierde starea sa, precum zice apostolul: Nimeni ostas fiind se amesteca în lucrurile lumii, ca sa placa celui mai mare; asa si noi, nu avem nici o grija de lumea aceasta, ci numai lui Dumnezeu sa slujim, pentru ca lesne sa putem împlini fagaduinta noastra si sa nu cadem iarasi în grijile lumesti.

Avem si brâu, dar oare pentru ce îl purtam? Mai întâi ca sa fim gata de slujba, pentru ca tot cel ce voieste sa slujeasca întâi se încinge si asa îsi începe slujirea sa, precum zice Domnul: sa fie mijloacele voastre încinse. Brâul este de curea, ca sa omoram poftele noastre, caci si cureaua se face din trup mort; se încinge la mijlocul nostru, acolo unde sunt rinichii, în care loc, se zice, se afla pofta inimii. Despre aceasta zice apostolul: omorâti madularele voastre cele de pe pamânt: curvia, preacurvia si celelalte.

Purtam polistavrion, care se aseaza crucis pe umerii nostri, adica purtam chipul crucii pe umerii nostri, precum zice Domnul: Ia-ti crucea ta si vino dupa mine. Dar ce altceva este crucea decât numai omorârea cea desavârsita a patimilor, ce se dobândeste prin credinta lui Hristos? Aceasta credinta, precum iarasi spun sfintii batrâni, izgoneste toate împotrivirile, iar lucrarea noastra o savârseste fara împiedicare, aducându-ne spre cea desavârsita omorâre despre toate lucrurile lumii. De ai lasat rudenii, sa te nevoiesti a taia si pofta de la ele; tot asa si pofta de bani, de mosii si de toate lucrurile de care te-ai lepadat trebuie a o taia, precum am mai zis. Aceasta este lepadarea cea desavârsita.

Avem culion, semnul smereniei, pentru ca numai copiii cei mici poarta culion, iar nu si oamenii în vârsta. Noi pentru aceea îl purtam, ca sa fim prunci cu rautatea, precum zice apostolul: Nu fiti copii cu mintea, ci cu rautatea. Pentru ca pruncul cel mic nu are rautate, ci de se necinsteste nu se manie, de se cinsteste nu se mândreste, iar de este lipsit de ceva nu se întristeaza, ca este prunc la rautate si nu cauta sa rasplateasca cu rau celui ce l-a tulburat, nici nu face vreun lucru spre a fi laudat de oameni. Culionul mai însemneaza si darul lui Dumnezeu. în ce chip culionul acopera si încalzeste capul copilului asa si darul lui Dumnezeu acopera mintea noastra. Batrânii spun despre culion ca este simbolul darului Mântuitorului nostru Dumnezeu care ne acopera sufletul, pazindu-ne pruncia cea întru Hristos de vrajmasii cei vazuti care necontenit vor sa ne palmuiasca si sa ne raneasca.

Iata, noi purtam toate acestea: brâu pe mijlocul nostru, care însemneaza omorârea poftei celei necuvântatoare, polistavrion pe umere, adica Crucea, lepadarea si rastignirea lumii si culion avem, spre închipuirea nerautatii si prunciei celei întru Hristos. Sa petrecem dar dupa chipul nostru, precum au zis parintii, ca sa nu purtam chip strain, ci precum am lasat cele mari, asa sa lasam si cele mici. Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult, ca taierea voii. în adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta, decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii, îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. în ce chip, asculta : mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune : uita-te acolo ! El îi raspunde, nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice : spune si tu cutare cuvânt : si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge ; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin cate putin, deprinzându-se se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin cate putin se deprinde a nu avea nici o voie. si asa, oricine face se odihneste : caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra. Prea fericitul acela Dositei, trait în asa vietuire, asa mâncari si asa bauturi si odihne, nici odinioara auzind cuvântul lui Dumnezeu, precum ati auzit, pentru aceea a ajuns la asa masura duhovniceasca în asa de scurta vreme, pentru ca avea fericita ascultare. si ati ascultat cum l-a proslavit Dumnezeu ca n-a lasat sa ramâna nesocotita si uitata fapta cea buna a lui, ci a descoperit-o acelui sfânt batrân, care l-a vazut împreuna cu sfintii, desfatându-se întru fericirea lor. Dar sa va spun si alt lucru, ce s-a facut în zilele mele, ca sa cunoasteti ca fericita ascultare izbaveste pe om si de la moarte. Când eram în obstea fericitului avva Seridon, a venit acolo ucenicul unui mare batrân cu scrisoare de la staretul sau, având porunca sa se întoarca negresit pâna seara. În acea zi însa, au venit ploi mari si râul care era în apropiere crescuse foarte tare, dar el voia sa se întoarca negresit pentru porunca staretului. Atunci am socotit sa mergem cu el pâna la râu, ca vazându-l atât de mare sa se întoarca singur. Noi însa îl rugam sa ramâna, cunoscând ca era cu neputinta a nu se primejdui dar el nu ne-a ascultat. Deci, am mers împreuna, iar el, cum am ajuns la râu, s-a dezbracat de haine, le-a legat deasupra capului si a intrat în acel râu înfricosat. Noi stateam si ne miram, temându-ne de primejdia lui. El însa înnotând a trecut de cealalta parte, apoi îmbracându-se cu hainele sale, ne-a facut metanie luând iertaciune si a plecat cu grabnica alergare. Noi am ramas mult mirându-ne si înspaimântându-ne de puterea faptei lui celei bune, ca ne înfricosam numai uitându-ne la râu pentru marirea si repejunea lui. Fratele însa îl trecuse fara primejdie pentru ascultarea sa. Tot asa si fratele acela, trimis de staretul sau la oras, catre ispravnic, pentru oarecare trebuinta, când a vazut ca fiica aceluia îl silea sa faca pacat cu dansa, nazuind cu mintea la rugaciunea staretului sau, a zis : Dumnezeul parintelui meu, mântuieste-ma! si o, minune ! îndata s-a aflat pe drumul schitului, mergând catre staretul sau. Vedeti puterea faptei bune, vedeti lucrarea cuvântului cât ajutor are ? Caci numai pentru ca a chemat în ajutor rugaciunea parintelui sau zicând : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, izbaveste-ma, îndata s-a aflat pe cale. Socotiti smerenia si ascultarea amândoura. Ca aflându-se în mare lipsa în pustie si vrând batrânul sa trimita iarasi pe fratele la oras, la mai sus numitul ispravnic, nu i-a poruncit sa se duca, ci îi zicea : vrei sa mergi frate ? De asemenea si fratele nu zicea ca nu se duce, ci spunea : cum vei porunci parinte. Fiindca îi era teama si de cadere si de neascultare. Apoi, de mare nevoie i-a zis staretul : scoala, du-te fiule. si n-a zis : nadajduiesc la Dumnezeul meu ca te va acoperi. De asemenea si fratele, când se ispitea de fata aceea, nu zicea : Dumnezeul meu mântuieste-ma, ci : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, mântuieste-ma ! Fiecare din ei la rugaciunile parintilor sai nadajduia. Vedeti cum au împreunat ascultarea si smerenia ! Dupa cum se înhama caii la caruta si nu o ia unul înaintea celuilalt ca se sminteste carul, asa si ascultarea trebuie sa-si aiba înjugata smerenia. Nu se poate învrednici cineva, precum am zis, de acest dar, de nu se va nevoi sa-si taie voia sa, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa fie încredintat ca asculta de Dumnezeu. Cine este vrednic de mila, cine este destoinic de mântuire ?

Se zice ca marele Vasile, cercetând odata chinoviile sale, zise unuia dintre egumenii sai : Ai vreun silitor pentru mântuire ? Iar acela i-a raspuns : toti nadajduim, parinte, sa ne mântuim prin rugaciunile tale cele sfinte. I-a zis lui iarasi marele Vasile : din cei ce se straduiesc pentru mântuire, ai pe cineva ? Atunci a priceput egumenul cuvântul ca si el era duhovnicesc si a zis : Am. Ada-l pe acela încoace, i-a zis marele Vasile. Deci venind fratele acela, îi zise sfântul : Da-mi apa sa ma spal. si s-a dus de i-a adus si s-a spalat. Apoi a luat si sfântul vasul cu apa si a zis fratelui : primeste si tu sa te speli. si a primit acela si i-a turnat apa sfântul si s-a spalat fara nici o împotrivire. Dupa ce l-a cercat cu aceasta sfântul, i-a zis iara : când voi merge la biserica, vino de-mi ada aminte sa te hirotonesc preot. Iar fratele, iarasi fara nici o împotrivire ascultând, când a vazut pe sfântul în altar, a mers si i-a adus aminte. si l-a hirotonit si l-a luat cu dânsul. Ca cine era vrednic sa fie împreuna cu acel sfânt purtator de Dumnezeu, fara numai acest frate blagoslovit, pentru marea smerenie si supunerea lui.

Oare aveti si voi ascultare curata? Oare cunoasteti linistea ei? Odata am întrebat pe avva Ioan al lui avva Varsanufie : stapâne, Scriptura zice ca prin multe scârbe trebuie sa intram în împaratia cerurilor si eu vad ca nu am nici o scârba. Ma tem sa nu-mi pierd sufletul, pentru ca nu am nici o scârba sau vreo grija. si adevarat, asa era. Ca de mi se întâmplase sa-mi vie vreun gând, luam panahida si însemnam pâna nu începeam vreo ascultare si obisnuiam a întreba în scris pe batrâni pentru acel gând. De multe ori însa, înainte de a termina de scris gândul, simteam o usurare si mare folos. Nestiind puterea acestei fapte bune, precum am zis, si auzind ca prin multe scârbe trebuie cineva a se mântui, ma temeam pentru atâta liniste si odihna, ca nu aveam nici o grija. Întrebând pe batrân, el mi-a raspuns asa : nu te întrista ca nu ai scârbe, ca tot cel ce se supune sub ascultarea parintilor, are aceasta odihna si negrijire. Dumnezeului nostru, slava în veci.

Amin!

CUVÂNTUL 2

PENTRU SMERENIE

Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuin t ã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica toate mestesugurile vrãjmasului. Sã cercam si noi si sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie si nu înfrânare, mai ales cã si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinta, cãci zice: cu milostenia si cu credinta se curãtesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credintã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credintã, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârsi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând si cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmasului.

Vedeti, fratilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este si se numeste împotrivitor. Este vrãjmas pentru cã nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveste la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreste prin îndãrãtnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrãjmas ci si împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toti sfintii pãrinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au sãvârsit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia si osteneala mea si lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãtuiascã spre împãrãtia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire si poticnire”.

Sa ne smerim dar, si noi putin, si ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca niste neputinciosi ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. Si cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârsi cu smerenie, ne vom folosi si ne vom împãrtãsi de sãlãsuirea sfintilor celor ce s-au ostenit, desãvârsit si mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fratilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe altii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveste trufiei si pãzeste pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate si pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia si puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om si de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia si a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul va spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, putin câte putin îsi iese din minte si se îndrãceste, tulburându-se si pre sine si pe altii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeste pe suflet de toata patima si ispita.

Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului si oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsa de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã si se osândeste cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare si fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã si de nu se va nevoi sã se îndrepte, putin cate putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fratilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasa stare, cãruia de-i zicea cineva din frati vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine esti tu? Nu cunosc decât pe Zosima si pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime si pe acestia si sã zicã: “nu stiu decât pe Vasile si Grigorie”; iar peste putina vreme si pe acestia a început a-i defaimã zicând: “nu stiu decât numai pe Petru si pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi si pe acestia”. Si credeti-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru si Pavel? Nu sunt nici acestia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit si asupra lui Dumnezeu si asa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fratilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã stiti si aceasta cã este o mândrie mireneasca si este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã esti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porti haine mai bune si altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare si mai bogata, cã are frati multi, sã stii cã toti acestia se afla în mândria cea lumeasca. Tot asa si cei ce se trufesc cu cele firesti, cã are glas frumos si cântã bine, cã este blând si slujeste cu credinta si fãrã viclesug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumesti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeste cã privegheazã, cã posteste, însirând si alte fapte bune ce face. Si de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãresti, iar nu cu cele lumesti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi si ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca si care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum si la cele doua smerenii.

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte si la toate mai bun decât tine, si fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totusi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desãvârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcati de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus si nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos si atunci rodesc; asa si sufletul, cât se smereste, atât rodeste si cu cat rodeste cu atât se smereste, cãci cu cât se apropiau sfintii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtosi decât toti oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteste mai pãcãtos, se mira si zicea: “cum este cu putintã aceasta?”, si nestiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum esti socotit în orasul tãu?”. Si mi-a zis: “mare si întâi stãtãtor al orasului”. Si întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum esti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. si iar am zis: “dar când mergi la Antiohia , cum ti se pare cã esti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Tarigrad si te apropii de împãratul, cum te socoti? si îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “asa este si la pãcãtosi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt si cenusa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel si Daniil, când era în groapa cu lei si a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeste bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeti ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, si învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricosare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea si cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de sapte ori fusese ars de tiranul si nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiti si feriti de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, si Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiti pana la sfârsit. Vedeti smerenia sfintilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar si atunci când însusi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau si se sfiiau. Asa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav si peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toti sfintii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârsirea poruncilor, cum am zis, si fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot asa si sfintii fiind îmbrãcati cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava desartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere rusinea cu el, asemenea si cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naste în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câstiga o cunoaste din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo si vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numesti pe tine pãcãtos? Nu stii cã ai fapte bune, nu vezi cã esti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoti pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu stiu cum sã-ti spun, decât numai cã sunt asa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, asa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca si filozofia, si ca mestesugul doftoricesc, care daca le învatã si le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât si la doftor?”. Aceasta însã, se face putin cate putin, din lucrare, dar cum se face aceasta si cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simti cum se alcãtuieste aceastã deprindere a mestesugului. Asa este si smerenia: din lucrarea poruncilor se naste obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea si obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat si îmbrãtisându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, asa este precum ai zis”. Si s-a linistit si filozoful primind cuvântul.

De asemenea si bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obisnuinta ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însusi pãrintele Agaton, fiind pe moarte si întrebat de frati: “Si tie iti este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, stiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu si alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem si minte sã o pricepem, dar cum este si cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieste smerenia, însã, ne-au spus-o pãrintii, cãci zice la Pateric : un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. Si a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare si dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupesti ce se fac cu mintea si cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toti, precum si rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã si nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupesti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toti, am spus-o mai sus cã se împotriveste mândriei si este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeteascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteste mai prejos decât toti? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveste mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic si smerit, cunoscând cã nu este cu putinta a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul si sa-i ajute a face binele. Si orice lucru sãvârseste, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut si nu se mândreste ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinta lui. Astfel, necontenit cu cât de sileste spre fapte bune, cu atât se smereste si cu cât se smereste cu atât sporeste întru smerenia sa. În ce chip si ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie si cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã si s-a supus patimilor si neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit si s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice si Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru acesti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeste si sufletul si se pleacã cu vointa ticãlosul, la sãvârsirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã si ostenelile trupesti aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos si în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul si în alt fel al celui flãmând. Si iarãsi, într-un fel este sufletul celui cãlare si în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce sade în scaun, altfel al celui ce sade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat si altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereste si sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopti si n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseste, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã si ostenelile trupesti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã si noua smerenie, cã din mari rãutãti izbãveste pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava si puterea în veci, Amin!

CUVÂNTUL 3

PENTRU CONSTIINTÃ

Dumnezeu când a fãcut pe om a sãdit întrânsul o dumnezeiascã scânteie de luminare, ca un cuget mai cãlduros si ca un cuvânt povãtuitor mintii omenesti, ca sa deosebeascã binele de rãu. Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeste constiintã. Asa Isaac sãpa puturile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si toti sfintii, înainte de a se fi dat legea cea scrisã au plãcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru pãcatele neascultãrii, atunci ne-a trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfintii prooroci, ne-a trebuit însãsi venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca sã o lumineze si sã o învieze, ca sã aprindã iarãsi scânteia întunecatã din nepãzirea poruncilor.

Acum în mâna noastrã stã, fie sã oprim aceastã constiintã, fie sa o lãsãm sã strãluceascã si sã ne lumineze de o vom asculta; pentru cã de ne zice: fã aceasta si nu o ascultãm si de ne mai îndeamnã sã nu o bãgãm în seamã, ci o trecem cu vederea, o înecãm si nu mai poate sã ne povãtuiascã din greutatea ce este asupra-ne. Cã fiind lipsiþi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apã tulbure in care nu-ti mai poti vedea fata, iar noi nemaisimtind ce ne învatã ea, ajungem sã credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putintã, cãci nu existã cineva sã nu o aibã, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Constiinta niciodatã nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar dacã noi, nu o simtim, pentru cã nu o bãgam în seamã si o cãlcãm, precum am zis.

Pentru aceasta proorocul plânge pe Efraim, zicând: a asuprit Efraim pe potrivnicul sãu si a cãlcat judecata! Împotrivitor numind constiinta. De aceea zice si la Evanghelie : cautã de te împacã cu potrivnicul tãu degrabã, cât esti cu el pe cale, ca sã nu te dea judecãtii, cã judecãtorul dându-te pe mâinile slugilor, te va pune la închisoare, de unde, adevãrul îti zic, nu vei iesi, pânã nu vei plãti si cel din urmã bãnut. Oare de ce numeste constiinta împotrivitor? Pentru cã se împotriveste voii noastre celei rele, ne mustrã pentru ceea ce ni se cade sã facem si nu facem, de aceea se numeste împotrivitor si porunceste de asemenea zicând: cautã de te împacã cu potrivnicul tãu cât esti pe drum. Drumul, precum zice marele Vasile, este lumea aceasta.

Sã ne sârguim dar, o fratilor, sã ne împãcam cu constiinta, pânã suntem în aceastã lume! Sã nu o lãsãm sã ne mustre cu ceva, ci sã o ascultãm si la cel mai mic lucru, pentru ca sã stiti, de la cele mai mici lucruri, cu nebãgare de seama si cu cãlcarea, ajungi si la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grãi acest cuvânt? Ce este de voi gusta aceastã mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta si din ce este aceea, ia obiceiul rãu, ajungând sã defaime si cele mai mari, si cele mai grele si calcã stiinta lui. Astfel, putin cate putin, sporind cu rãutatea, se primejduieste si vine întru nesimtirea cea desãvârsitã. Drept aceea, sã luam aminte fratilor, sã nu defãimãm nici faptele cele mici, ca sã nu se facã întru noi rea deprindere. Sã luam aminte sã pãzim faptele cele mici pânã sunt usurele, ca sã nu se îngreueze; cã si faptele bune ca si pãcatele, încep de mici ca sã se facã mari. De aceea ne porunceste Domnul sã nu ne împotrivim constiintei noastre, ci sã ne împãcam cu ea, zicându-ne ca si cum ne-ar destepta: vezi ce faci ticãloase, cautã de te împacã cu pârâsul tãu cât esti pe cale cu dânsul, arãtându-ne si primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca sã nu te dea judecãtii, iar judecãtorul te va da slugilor si te vor pune în temnitã, de unde adevãrul îti zic, nu vei scãpa pânã ce nu vei plãti toatã datoria. Constiinta, precum am zis, si acum ne mustrã, ori la bine ori la rãu si ne aratã ce trebuie sã facem si ce sã nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâs în veacul cel viitor. De aceea zice: ca sã nu te dea judecãtorului si celelalte.

Paza constiintei este de trei feluri: fatã de Dumnezeu, fatã de vecinul sãu si fatã de cele materialnice.

Fatã de Dumnezeu, nedefãimând poruncile Lui si a te pãzi sã nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreste cineva a face si nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din constiinta ta fatã de Dumnezeu.

Fatã de vecin o pãzim când nici facem, nici grãim, nici cu chipul însemnãm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce stim cã scârbesc sau smintesc pe vecin, cã si chipul si vederea de multe ori sminteste pe vecin. Chiar si de cele ce stii cã pot sã dea bãnuialã cã le faci înadins ca sã pricinuiascã smintealã si scârbã vecinului, sã te pãzesti a le face. Aceasta este a pãzi constiinta cãtre vecin.

Iar paza constiintei fatã de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuintãm rãu, adicã nu lãsam sã se risipeascã ceva in zadar, nici sã se cheltuiascã în desert si nici sã se strice din nebãgare de seama, ci purtãm grijã de ele cu luare aminte ca sa le pãstrãm si sã le ferim; precum a zice de pildã: poate cineva sã poarte cãmasã nespãlatã douã sãptãmâni, sau trei, sau si o lunã, iar el o spalã adesea si mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poartã grijã sã o ia, ci o arde soarele, si în loc sã-i tinã alte cinci luni sau si mai mult, se stricã curând. De asemenea si la asternut. Cineva poate sã-si împlineascã trebuinta si cu un acoperãmânt de rând, totusi nu se multumeste, ci cautã sã aibã asternut mai bun; sau are vreun covoras de lânã si cautã sã-l schimbe ca sã ia unul mai nou sau mai frumos; îsi poate împlini nevoia si cu un acoperãmânt cum s-ar întâmpla, dar nu se multumeste cu acela, ci cere mai bun si se gâlceveste daca nu i se dã, începând a rãbufni cãtre fratele sãu si a zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vietuirea cãlugãreascã). Tot asa si la bucate. Poate cineva trãi si cu putinã varzã, cu legume sau putine mãsline; totusi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.

Acestea toate si altele asemenea sunt împotriva pãzirii constiintei fatã de cele materialnice. De aceea pãrintii nostri zic cã nu se cade cãlugãrului a-si lãsa constiinta sã-i fie mustratã de vreun lucru. Deci, fratilor mei, sã luam aminte pururi si sã ne pãzim de toate rãutãtile acestea, ca sã nu cãdem în primejdia ce ne-a spus-o Domnul nostru mai înainte, precum v-am arãtat.

Al cãrui dar si mila sa ne învredniceascã a asculta si pãzi toate acestea, ca sa nu fie cuvintelor Pãrintilor nostri spre osânda noastrã. Cãruia se cuvine slava si puterea în veci, Amin!

CUVÂNTUL 4

PENTRU FRICA DE DUMNEZEU

Sfântul Ioan, în epistolele sale sobornicesti zice cã desãvârsita dragoste leapãdã afarã frica. Sã vedem ce vrea sã arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba si despre care frica. Proorocul David zice: Temeti-vã de Domnul toti sfintii Lui, si multe alte asemenea aflãm în Scripturã. Deci, dacã se tem de Domnul si sfintii Lui, care îl iubesc, cum zice cã dragostea cea deplinã leapãdã frica? Din acestea întelegem cã sunt douã frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltã a sfintilor, care dupã ce sãvârsesc toate poruncile si ajung la mãsura dragostei celei depline, se tem sã nu cadã din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începãtori (arharii) cãci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desãvârsiti cã pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunãtãtile si iubind pe Domnul se silesc sã-i placã Lui. Acestia stiu ce este fapta cea bunã, au cunoscut cât este de bine a fi împreunã cu Domnul, acestia au ajuns la mãsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplinã, pentru cã unii ca acestia se tem si fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru cã au gustat dulceata lui Dumnezeu si s-au alcãtuit din dragostea Lui; le este fricã sã nu cadã cumva dintr-însa si tare se tem sã nu o piardã. Aceastã fricã desãvârsitã ce se naste din dragoste, scoate afarã frica cea dintâi. Pentru aceasta zice cã dragostea cea desãvârsitã scoate afarã frica. Însã nu este cu putintã sã ajungã cineva la aceastã fricã desãvârsitã de nu va avea pe cea dintâi. Cã precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem sã plãcem lui Dumnezeu: sau fãcând voia Lui de frica pedepsei si suntem în starea slugilor; sau sãvârsind bunãtatea pentru plata fãgãduintelor si pentru folosul nostru si ne asemãnãm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sã facem binele pentru însãsi bunãtatea si dragostea lui Dumnezeu si atunci suntem în starea fiilor. Cã fiul, dacã ajunge la vârsta deplinã si la întelegere, face voia pãrintelui sãu nu pentru cã se teme de bãtaie, nici pentru platã, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toatã voia pãrintelui sãu si se poartã cu toatã cinstea si cuviinta fatã de el, fiind încredintat cã toatã avutia pãrinteasca este a lui. Aceasta se învredniceste sã audã si de acum nu mai este slugã ci fiu si mostean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este fricã de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. Si Domnul a zis lui Avraam când voia sã jertfeascã pe fiul sãu: Acum am cunoscut cã tu te temi de Dumnezeu, însemnând desãvârsita fricã ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut cã te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost si a urmat toate poruncile lui, lãsându-si toate ale sale si nemernicind în pãmânt strãin si intre oameni idolatri si cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însã dupã toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricosatã ispitã a jertfirii fiului sãu si a arãtat dragoste desãvârsitã cãtre Dumnezeu, hotãrând sã junghie pe unul nãscut, fiul sãu Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut cã te temi tu de Dumnezeu. Cu adevãrat, pentru aceastã desãvârsitã fricã a sfintilor i-a zis pentru cã sfintii nu de frica muncii sau pentru vreo platã fãceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se sã nu facã ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afarã frica. Însã, precum am zis, nu poate câstiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desãvârsirii, dupã cuvântul: începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu. Si iarãsi: începutul si sfârsitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începãtoare, de la care se ajunge la frica cea desãvârsitã a sfintilor. Cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne pãzeste de toatã rãutatea, cãci zice: de frica Domnului se depãrteazã fiecare de rãutate. Cãci în ce chip sluga întâi de fricã începe a sluji, apoi deprinzându-se si multumind pe stãpân, îndrãzneste a cere si platã, si asa multã vreme sluga multumind pe stãpân cu slujba, iar stãpânul îndulcind pe slugã cu plata, se alcãtuieste între dânsii o dragoste, încât stãpânul începe a socoti pe acea slugã bunã ca pe un fiu, iar sluga pe stãpânul sãu ca pe un pãrinte; asa si noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru platã, si ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungatã, si deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceata dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparti, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bunã pentru însãsi bunãtatea ei si temându-ne sã nu o pierdem pentru cã o iubim. De aceea proorocul arãtându-ne deosebirea dintre aceste douã frici zice: veniti fiilor, ascultati-mã pe mine si vã voi învãta frica Domnului; cine este omul cel ce doreste viata si care iubeste sã vadã zile bune? Luati aminte, fratilor la fiecare grai al proorocului, ca sã vedeti câtã putere are. Întâi zice: veniti cãtre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugã: fiilor. Sfintii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice si apostolul: fiii mei pentru care sufãr durerile nasterii pânã se va închipui Hristos întru voi. Dupã ce ne cheamã si ne îndeamnã spre aceastã schimbare, zice: frica Domnului vã voi învãta pe voi. Vedeti îndrãznirea sfântului? Noi când vrem sã grãim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiti sã vorbim putintel si de frica lui Dumnezeu sau despre altã faptã bunã. Iar sfântul nu asa, ci cu îndrãznire a zis: veniti, fiilor sã vã învãt frica lui Dumnezeu. Si adaugã: cine este cel ce voieste viata si sã vadã zile bune? Apoi, ca si cum ar rãspunde cineva cã el voieste sã învete cum sã trãiascã si sã vadã zile bune, zice: opreste-ti limba de la rãu si buzele tale sã nu grãiascã viclesug, tãind îndatã lucrarea rãutãtii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rãu înseamnã a nu mustra pe vecinul tãu, nici a-l sminti cu ceva, a-l pãgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneazã a nu mestesugi, nici a vicleni în vreun fel sã înseli pe fratele tãu. Apoi zice: fugi de rãu si fã bine. Întâi a grãit numai de câte un pãcat, adicã de clevetire, de minciunã, apoi a cuprins toate rãutãtile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rãu, adicã depãrteazã-te de la tot lucrul aducãtor de pãcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adãugat: si fã bine. Pentru cã sunt unii care nu fac nici un rãu, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; cã este cineva care nu nãpãstuieste, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieste, dar nici nu iubeste pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rãu si fã binele, arãtându-ne cele trei stãri de care am zis: întâi ne învatã frica de Dumnezeu, apoi ne porunceste sã ne depãrtam de rãu si mai pe urmã ne îndeamnã sã începem si bunãtatea. Cã de nu se va învrednici cineva a se opri de la rãu si sã fugã de el, atunci lucreazã binele fireste, povãtuindu-se spre sãvârsirea faptei celei bune. Dupã ce a grãit acestea prea bine si dupã rânduialã zice: cautã pacea si o urmeazã pe ea; adicã nu numai sã o cauti, ci si cu multã sârguintã aleargã sã ajungi la ea. Fiti cu luare aminte la acest cuvânt si vedeti iscusinta sfântului. Când se va învrednici cineva sã fugã de rãu si sã facã bine îndatã îi vine rãzboi de la vrãjmasul. Deci se sileste, se osteneste, se strãduieste nu numai de teama de a nu se întoarce iarãsi la rãutate, dar ca sã nu piardã plata ce nãdãjduieste sã ia pentru binele fãcut. Astfel luptându-se si fãcând rãzboi cu vrãjmasul, face binele cu mare trudã si zdruncinare. Iar când se va învrednici sã se umbreascã de ajutorul lui Dumnezeu si va începe a se deprinde întru obisnuinta binelui, atunci cunoaste odihna, atunci se linisteste, atunci întelege ce este scârba rãzboiului si bucuria pãcii. De aceea o iubeste, se nevoieste si aleargã dupã dânsa, ca sã o câstige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici sã ajungã la aceastã mãsurã? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, dupã cum zice adevãrul: Fericiti fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însãsi desfãtarea de acest bine. Nimeni altul nu stie câtã bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceata faptei bune. Atunci acela simte si frica desãvârsitã, precum am zis mai sus.

Iatã cã v-am arãtat ce este frica cea deplinã a sfintilor si ce este cea începãtoare; din ce te izbãvesti si unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum sã vedem din ce vine frica de Dumnezeu si din ce se depãrteazã.

Pãrintii au zis cã frica de Dumnezeu se câstigã din aducerea aminte de moarte si de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare searã a felului cum ai petrecut ziua, si iarãsi dimineata a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrãznire si din locuirea împreunã cu un om temãtor de Dumnezeu, precum se zice cã un frate a întrebat pe un bãtrân: Ce voi face pãrinte, ca sã mã tem de Dumnezeu? La care a rãspuns bãtrânul: mergi de locuieste cu un om temãtor de Dumnezeu si acesta te va învãta. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adicã: neaducerea aminte de moarte si munci, neluarea aminte de noi însine, necercetarea felului cum petrecem si trãirea fãrã de grijã, locuirea cu oameni fãrã fricã de Dumnezeu si mai vârtos îndrãznirea, adicã nerusinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevãrata pierzare, cã nimic nu goneste mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca nerusinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrãznire, adicã pentru nerusinare, a spus cã se aseamãnã cu o mare vãpaie de foc, care când se aprinde, fug toti de dânsa, fiindcã arde si mistuie toate. Auziti fratilor, greutatea patimii, vedeti urgia, vedeti rãutatea ei! Si fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevãrat asa de rea îndrãznirea, a rãspuns: nu este altã patimã mai rea decât nerusinarea, care este maicã a tuturor rãutãtilor. Foarte bine si cu întelepciune a zis: pentru cã dacã izgoneste din suflet frica de Dumnezeu care ne depãrteazã de la rãu, e limpede cã unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu sã ne izbãveascã de aceasta fiarã otrãvitoare!

Îndrãznirea este de multe feluri: prin pipãire, cu cuvântul, cu vederea. Din nerusinare ajungi la vorbã desartã, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând si pe altii la râs nerusinat. Îndrãznire este si de a te apropia de altul fãrã trebuintã, a-l apuca si a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rãpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu nerusinare. Pe toate acestea le face îndrãznirea, care se sãlãsuieste în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, si din ea putin cate putin, ajungi la defãimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceti cucernici pe fiii lui Israil! Pentru cã din neevlavie, din desfrânare si din nerusinare ajungi sã nu cinstesti chiar pe Dumnezeu si sã defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rãu mai mare decât îndrãznirea, pentru cã ea pierde evlavia, goneste frica de Dumnezeu si naste hula. Având îndrãznire unul cãtre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bãgam în seama, ne grãim de rãu si ne ocãrâm si de vedem ceva spre care a cãuta nouã însine nu ne este de folos, alergãm îndatã si bârfim, îl aruncãm si în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci si pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugãciune sau spre alt lucru bun, mergem si-l tulburãm, si nu numai îl zãticnim de la acel bine, ci îl aducem si în ispitã. Si nu este lucru mai greu decât acesta, adicã, nu numai pe sine a se strica, ci si pe fratele sãu.

Sã luam aminte, dar, fratilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca si de a fratilor nostri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã rusine unul în obrazul altuia. Cã si acesta (precum au zis din sfintii cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea tãcând si lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare si cu fricã de Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însusi cu dragoste si cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã si cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care stii, cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã gresealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – si nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l rusinezi, nu ca sã-l osândesti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îti spun, chiar si duhovnicului tãu de vei spune o gresealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defãimare si înfruntare, mozavirie faci si este pãcat. Cerceteazã-ti, de aceea, bine inima. si de vezi într-însa vreo miscare de patima, mai bine sã taci si sã nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tãu cât si greseala fratelui zicând: stiinta mea mãrturiseste cã pentru îndreptarea fratelui vreau sã-ti spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la vrãjmasul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu stiu. Iar egumenul îi va spune cã este de trebuintã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. Sã stii însa si aceasta. Se întâmplã uneori de greseste cineva, nu pentru folosul fratelui si nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã si se adaugã si altã stricãciune. Asadar, la ce foloseste bârfirea? Cãci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se atâte tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.

De aceea, sã ne sârguim fratilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne porniti la orice; ba chiar si când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru, sã nu ne însotim si noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim la grãirea de rãu, si nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-si câstige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe altii cu evlavie si smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinãciune cât si pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci si fatã de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supusi voii noastre.

Fratilor! De va face cineva vreun bine si va vedea cã fratele sãu râvneste fie sã-l facã si el, fie sã se fãleascã cã l-a fãcut, sã nu se îndãrãtniceascã, ci sã lase pe fratele sãu sã-si facã voia sa, si mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacã el însusi ar face acel bine. Nu stiu ca eu în viatã sã fi fãcut vreodatã alt bine decât numai cã am pãzit aceasta: totdeauna, în toatã viata, si la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mã pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încã la mânãstirea avvei Seridon, s-a îmbolnãvit sluga bãtrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie si mi-a poruncit egumenul sã slujesc eu bãtrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât sã mã credeti fratilor, cã apropiindu-mã de locuinta bãtrânului, mã închinam la usa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci si cu mare osârdie slujeam; cã cine n-ar fi dorit sã slujeascã unui astfel de bãtrân, care avea si viatã sfântã si cuvânt minunat! Si în toate zilele, când îi fãceam metanie ca sã iau blagoslovenie sã mã duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grãi. Si zicea asa: îti spun odatã frate (cã asa obisnuia sã grãiascã la tot cuvântul: îti spun odatã frate): Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Cã pãzindu-se cineva sã nu sminteascã cu nimic pe fratele sãu, câstigã smerenia. În alt rând îmi zicea: odatã îti spun frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Pãrintii au zis cã nu putem niciodatã sã punem voia noastrã înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-ti odatã frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Fugi de cele omenesti si te mântuieste. Unul altuia purtati greutãtile si asa împliniti legea lui Hristos. Asa, întotdeauna, bãtrânul îmi dãdea câte o porunca din cele patru, când ieseam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multã luare aminte o pãzeam. Si cu toate cã eram legat cu atâta dragoste de acel bãtrân sfânt si mult mai bucuros de acea slujbã, dar când simteam cã vreunul din frati râvneste ca el sã-l slujeascã, mergeam la egumenul si mã rugam zicându-i: cutãrui frate se cuvine de vei porunci, pãrinte sã slujeascã bãtrânului. Desi nu mã slobozea egumenul si nici bãtrânul, totusi mã nevoiam pe cât îmi era cu putintã sã fac voia fratelui meu si în cei nouã ani cât am stat acolo, nu stiu sã fi grãit cuiva de scârbã sau de mâhnire. Sã mã credeti si aceasta. Odatã a venit dupã mine un frate, înjurându-mã, de la spital pânã la bisericã si nicidecum nu i-am rãspuns cuvânt. Ba si când a aflat egumenul (nu stiu cine îi va fi spus) si a voit sã-l canoniseascã, am alergat si am cãzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am gresit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarãsi, fie din îndemnul vrãjmasului, fie din prostime (Dumnezeu stie), vreme de un an de zile, în toate noptile îsi fãcea udul la cãpãtâiul meu, încât ajunsese umezeala pânã la asternut, iar alti frati veneau în toate zilele de-si scuturau rogojinele de plosniti înaintea chiliei mele. Si atât de multe intrau în chilia mea, cã nici vremea nu-mi ajungea sã le omor de multime, iar când mergeam sã mã culc, toate se adunau pe mine. De ostenealã multã, adormeam si nu le simteam, numai când mã sculam gãseam tot trupul vãrgat de mâncãrimea lor. Insã niciodatã nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci asa? Nici nu stiu sã fi grãit vreodinioarã cuvânt ca sã smintesc sau sã întristez pe cineva dintre frati.

De aceea, învãtati-vã si voi iubitilor, sã purtati greutatea unul altuia, învãtati-vã sã va rusinati unul de altul. Iar dacã cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sã nu-i placã sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, sã nu se mânie îndatã, nici sã se tulbure sau sã se scârbeascã, ca sã nu-si piardã osteneala si folosul, avându-si inima tulburatã si neînstare a suferi putinã ispitã. Unul ca acela se aseamãnã pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndatã face ranã mare si putrezeste. Ci mai vârtos sã aveti inimã treazã, inimã viteazã, cuget întãrit spre rãbdare, ca sã puteti birui cele ce vi se pot întâmpla si peste toate sã vã iubiti unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grãdinarului, chelarului sau bucãtarului sau oricãrui frate, sã se nevoiascã a sãvârsi porunca, pãzindu-si nesmintitã asezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftã alunecând, nici altã voie a sa urmând; sã nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii staretului, ci ori micã ori mare, ascultarea ce i se va da sã nu o defaime, nici sã nu se leneveascã a o împlini, cã neascultare face si nu este bunã nebãgarea de seamã, dar nici vremea pravilii sale sã nu se stirbeascã; cã nu voim ca cineva, lãsându-si pravila sã facã rucodelie. La orice slujbã vã aflati, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sã faceti ceva cu gâlceavã sau cu tulburare. Sã stiti cã tot lucrul ce-l faceti, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla cã pentru aceasta sã rãmânã ascultarea jos, fiindcã mai mare poruncã sãvârsiti pãzindu-vã de netulburare, acea jumãtate din patru (acea optime adicã) care numai s-a început cu pace, se socoteste drept opt (adicã un întreg de opt ori mai mult), pentru cã v-ati oprit tot cu pace, asa de mare pret are netulburarea. Deci când lucrati, de voiti a sfârsi lucrul deplin, sã vã nevoiti a urma si porunca pazei voastre, împlinind si ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoasteti cã negresit se întâmplã smintealã din aceastã slujbã si pricepeti cã sau voi însivã va stricati, sau pe altul puteti sminti cu prigonirea acelei ascultãri, mai bine sã lipseascã. Cã nu e bine a pierde cineva jumãtatea partii a patra ca sã câstige pe cea de-a opta. (Poate asa: e mai bine a pierde cineva jumãtatea partii a patra – optimea adicã – ca sã câstige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba sã dupã Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plãcerea oamenilor; se stricã si pe sine si sminteste si pe fratele sãu. Poate sã-l laude oamenii zicând cã nimeni n-a putut sa-l clinteascã din treaba sa, dar adevãr zic vouã, unul ca acesta mai mult se pãgubeste, decât se foloseste. Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fratilor nu este biruintã, ci pagubã; cã e mare pierzare a prigoni si sminti pe fratele sãu numai ca sã isprãveascã lucrul slujbei sale; aceasta pãgubeste si al optulea si nu se foloseste nici de jumãtatea a patra. A rãmâne neisprãvitã treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi si a-l mâhni pe fratele tãu, mãcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbã, ori pentru hranã, mare pagubã faci, cãci iesi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va sã zicã al optulea si jumãtate a partii din patru. De aceea, iatã vã spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbã si va vedea cã se face tulburare sau cã se pricinuieste vreo smintealã, mai bine sã lase ascultarea si sã se lipseascã de slujbã, decât sã se pricinuiascã vãtãmare, fie luisi sau fratelui sãu. Altfel, precum am zis, mult vã pãgubiti, aceasta e adevãrata pierzare.

Vi le spun acestea nu ca sã gãsiti pricinã de sfialã si lenevire, sã pãrãsiti ascultarea si sã lãsati lucrurile sã se strice, cãlcându-vã însãsi constiinta voastrã, numai pentru ca sã fiti fãrã de grijã; nici iarãsi vi le grãiesc pentru ca sã cãdeti în osânda neascultãrii si sã începeti a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, cã mã smintesc. Cãci cu acest cuvânt de pricinã, nu veti face nici o ascultare, nici nu veti putea împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiti si sã depuneti toatã silinta ca sã faceti orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind si smerindu-vã unul altuia, cã nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu mâhnit, sau însusi se va simti tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire. De asemenea, vã zic sã va smeriti unul altuia, nelãsând sã ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum voiti, ci dupã întâmplarea trebuintei, decât sã vã tulburati pe voi ti pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiti si sã vã pãgubiti mult pentru putin, din neîntelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se pãgubeste omul dintr-amândouã pãrtile si nimic nu câstigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar ce folos putem câstiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom si tulbura si sminti unul pe altul? Nu stiti ce zic bãtrânii cã de la vecin este si viata si moartea?

Acestea se cuvine, fratilor sã le socotiti pururi între voi si sã vã aduceti aminte de cuvintele sfintilor bãtrâni. Sã vã nevoiti cu dragoste si cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmati folosul si al vostru si al fratilor vostri. Astfel vã veti putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla si veti spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-ti fie fricã si poruncile Lui sã le pãzesti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu milostiv se cuvine toatã slava si închinãciunea în veci. Amin!

CUVÂNTUL 5

NU TREBUIE A SE ÎNCREDE CINEVA ÎN ÎNTELEPCIUNEA SA

Înteleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiti de povãtuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârseste cu multã povatã. Vedeti fratilor, puterea cuvântului? Vedeti ce ne învatã dumnezeiasca Scripturã? Ne sfãtuieste sã nu nãdãjduim in noi însine, nici sã nu ne socotim întelepti, sã nu credem cã ne putem chivernisi fãrã ajutor; cã dupã Dumnezeu, negresit avem trebuintã de povãtuitor, care sã ne poarte de grijã si sã ne chiverniseascã. Nu sunt mai ticãlosi, nici mai lesne porniti spre cãdere decât aceia care nu au pe nimeni ca sã-i povãtuiascã pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiti de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde si frumoasã, apoi se usucã putin câte putin si cade si este cãlcatã de picioarele oamenilor. Asa este si omul care nu este povãtuit de cineva. La început are râvnã spre post si priveghere, spre sihãstrie si spre alte bunãtãti, apoi, putin câte putin, potolindu-se acea cãldurã si neavând pe cineva ca sã-l sfãtuiascã, sã-i atâte fierbinteala, pe neobservate se stinge de tot si din râvnã cãzând în trândãvie se face rob vrãjmasilor sãi, care-si bat joc de dânsul dupã cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine nãzui ca sã-si spunã gândurile, sã-si mãrturiseascã faptele, sã-si arate toate lucrurile si sã primeascã sfãtuire, zice: Mântuirea se sãvârseste cu mult sfat. Nu zice sã se sfãtuiascã cu multi, ci ca la toate lucrurile se cade sã se sfãtuiascã. Însã de la început se ia sfat, în care are credintã si încredere. Sã nu spunã numai unele, iar pe altele sã le tãinuiascã, ci pe toate sã le mãrturiseascã si pentru toate sã se sfãtuiascã. Unora ca acestora, mântuirea se sãvârseste întru mare sfat. De nu vã va spune cineva toate gândurile sale si mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea si strâmba sa alcãtuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsã, vreun dreptar de viatã de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl stricã desãvârsit. Cãci diavolul când vede pe cineva, cã de sine nu voieste sã pãcãtuiascã, nici nu are pornire fireasca sã creadã cã face vreun rãu, ca la acea pornire sã adauge si el îndemn spre pãcat, nici el nu-l supãrã sau sileste cãtre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adicã, du-te de curveste, nici mergi de furã, daca pricepe cã omul nu vrea si nu primeste sã le facã; cã nu-si bate capul diavolul sã ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacã aflã vreo voie de a noastrã, înclinatã spre pãcat, sau vreo rânduialã de sine întru noi, cu aceasta ne strica, gãsind cale usoarã. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rãu, când se va alcãtui cu îndreptarea noastrã. Diavolul este viclean si atunci face rãu când se uneste cu îndreptarea noastrã; fiindcã atunci sporeste mai mult, atunci mai rãu stricã, atunci lucreazã cu mai multã prisosire. Fiindcã de suntem stãpâniti de voia noastrã si urmam îndreptãrilor noastre, si rãul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fãrã sã ne dãm seama cã ne stricãm, pentru cã nu pricepem nici voia lui Dumnezeu si nici nu voim a cerceta sã o aflam, deoarece ne încredem în noi însine si urmãm voii noastre. De aceea, zicea pãrintele Pimen, cã voia noastrã este zid de aramã între noi si Dumnezeu. Pricepeti puterea cuvântului? Si iarãsi a adãugat: Voia noastrã este o piatrã ce se împotriveste voii lui Dumnezeu. De se va lepãda omul de aceastã voie, poate zice si el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fãrã prihanã e calea ta! Foarte minunat a zis! Cãci dacã am trecut peste acel zid de aramã al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem cã nu are prihanã calea lui Dumnezeu. Apoi bãtrânul zice si pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastrã, atunci omul se îndãrãtniceste cu totul. O, ce minunatã alcãtuire au cuvintele sfintilor! Moarte vãditã este însotirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticãlos piere desãvârsit! Cãci cine îl poate face sã creadã cã un altul stie mai bine folosul sãu? Atunci cu totul se robeste si urmeazã gândului sãu si asa diavolul îl surpã. De aceea, zice cã vicleanul arunci face rãu, când se alcãtuieste cu îndreptarea noastrã. Diavolul urãste glasul sfãtuirii. Nu numai sfatul îl urãste dar nici însusi glasul sfãtuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrãjmasul de pãzesti sau nu ceea ce ai auzit, urãste însãsi întrebarea ce o faci pentru folosul tãu. De ce oare nu suferã nici sunetul întrebãrii? Fiindcã stie cã prin întrebare si prin cercetare se vãdesc mestesugirile lui; de aceea se întristeazã mai mult decât orice când i se descoperã vicleniile, pentru cã nu mai poate sã însele dupã cum pofteste, fiindcã cu întrebarea se îndrepteazã sufletul. Mãrturisindu-ti adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care stie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bunã; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivitã. Iar diavolul nu gãseste vreme sã te strice sau sã te prindã în cursã, cãci te vede pururi povãtuit de altul, fiind din toate pãrtile întãrit. Asa se sãvârseste, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieste si urãste sfatul, pentru cã pofteste sã facã rãu, pe atât se bucurã de cei ce n-au povãtuire. Pentru ce? Pentru cã asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea pãrintele Macarie: Am un frate, care când mã vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca acestia îi iubeste, de unii ca acestia se bucurã totdeauna, care nu au nici un povãtuitor, care nu întreabã pe cel ce poate dupã Dumnezeu sã le ajute si sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a vãzut sfântul cã purta cu el în tigvulite, tot felul de ierburi, nu cerca si pe ceilalti frati? Nu putea sã însele pe altii, cã fiecare dintre ei, cunoscând viclesugul lui, alerga la duhovnic si-si mãrturisea cugetele si afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sã-i biruiascã. Numai pe cel ticãlos, pe care îl gãsea urmând voii lui si gol de sfãtuire – pentru cã de la nimeni nu vrea sã ceara ajutor – îl batjocorea si se întorcea diavolul de la dânsul multumit, blestemând pe ceilalti. Dupã ce a spus sfântului Macarie aceasta, si cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el si a aflat cã acesta era pricina pierzãrii lui, cã nu voia sã se spovedeascã. Nu avea obiceiul sã-si spunã cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru cã vrãjmasul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bãtrân: Cum petreci frate? i-a rãspuns: bine pãrinte, cu rugãciunile tale. Si iarãsi zicându-i bãtrânul: nu te supãrã gândurile? A rãspuns: pânã acum, sunt bine! Si nu voia sã mãrturiseascã, pânã ce sfântul pe ocolite l-a fãcut sã-si spunã gândurile si asa grãindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarãsi diavolul dupã obicei, vrând sã-l cerceteze, s-a rusinat cã l-a gãsit întãrit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înselãciune. Întorcându-se fãrã nici o ispravã, si înfruntat, s-a întâlnit iarã sfântul cu dânsul si l-a întrebat: cum se aflã fratele acela, prietenul tãu? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrãjmas si-l blestema zicând cã si acesta s-a îndãrãtnicit si nu-l mai asculta, ba chiar s-a fãcut mai sãlbatic decât ceilalti.

Pricepeti acum pentru ce urãste vrãjmasul sunetul îndreptãrii? Pentru cã pururea se sileste spre pierzarea noastrã. Vazut-ati pentru ce iubeste pe cei ce urmeazã voii lui? Pentru cã se supun diavolului si singuri se dau robi lui. Nu cunosc la cãlugãr cãdere din altceva, fãrã numai din crezãmântul inimii sale. Unii zic cã dintr-aceasta cad, altii din altã pricinã. Însã eu, precum am zis, altã cãdere nu stiu sã fie la cineva fãrã numai din pricina sfaturilor inimii sale. Cã nu este altã gresealã mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, cã totdeauna m-am temut de aceastã primejdie. Vãzut-ai pe cineva cã a cãzut? Sã stii cã a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rãu, decât a crede gândurilor sale.

Când eram în obste, spuneam toate gândurile mele bãtrânului pãrinte Ioan, cã in viata mea, precum am zis, nu voiam sã fac ceva fãrã voia lui. Si de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o sã-ti zicã bãtrânul, pentru ce sã-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema tie si învãtãturii tale si mintii tale si întelepciunii tale, cã orice stii, de la dracul este. Si asa mergeam de întrebam pe bãtrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelasi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mã tulbura cugetul, zicându-mi: iatã cã s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supãrat pe bãtrân? Iar eu îi rãspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socotealã este rea, este de la diavolul si de la starea cea pãtimasã. Astfel, niciodatã nu mã încredeam gândurilor mele, fãrã întrebare. Si credeti-mã, fratilor, cã eram la mare odihnã si la multã negrijire, cum v-am mai spus si altãdatã. Fiindcã auzeam cã, cu multe scârbe trebuie sã intre cineva întru împãrãtia cerurilor, iar eu mã vedeam cã nu am nici o scârbã si mã temeam si eram la mare bãnuialã, nestiind pricina acestei odihne, pânã ce mi-a spus bãtrânul sã nu mã întristez cã tot cel ce se dã pe sine în ascultarea pãrintilor are acest fel de odihnã si este fãrã de grijã.

Deci nevoiti-vã si voi, fratilor ca sã întrebati, si nu vã nãdãjduiti spre stiinta voastrã, pricepeti ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnã.

De vreme ce v-am spus cã niciodatã nu m-am scârbit, sã va spun si aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obste.

Odatã, mi-a venit atâta întristare si atâta scârbã, cã m-am înspãimântat si eram întru atâta trudã si mâhnire, încât credeam cã voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuialã e foarte grea, întunecatã si fãrã mângâiere. Din nici o parte nu are odihnã, ci din toate pãrtile nevoie si strâmtorare. Curând însã, se risipeste, cã vine darul lui Dumnezeu în suflet si-l mângâie, cã de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabã, nimeni n-ar putea suferi aceastã scârbã.

Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispitã si la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stãteam în curtea mãnãstirii, având mare greutate si mã rugam lui Dumnezeu, uitându-mã spre Bisericã, vad înãuntru un bãrbat în chip de arhiereu cã purta omofor si a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodatã nu mã apropiam de om strãin, fãrã de mare trebuintã sau poruncã, acum, ca si cum m-ar fi împins cineva, am mers dupã dânsul. El, dupã ce a intrat înãuntrul altarului, a stat ca un ceas, tinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mã cu multã fricã, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. Dupã ce a încetat de la rugãciune, s-a întors si venea cãtre mine. Si cu cât se apropia, simteam cã se ridicã de la mine întristarea si frica. Dupã ce s-a apropiat si a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu si a grãit acestea: Asteptând am asteptat pe Domnul si m-a ascultat pe mine; a auzit rugãciunea mea si m-a scos din groapa ticãlosiei si din tina noroiului; a pus pe piatrã picioarele mele si a îndreptat pasii mei si a bãgat în gura mea cântare nouã, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mã bãtea pe piept. Apoi a iesit afarã. Si îndatã s-a fãcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere si mare veselie, si m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. Dupã ce a iesit, eu alergam dupã dânsul vrând sã-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, cãci se fãcuse nevãzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu stiu sã mã mai fi ispitit nici de întristare, nici de fricã, ci m-a acoperit Dumnezeu pânã acum prin rugãciunile acelor sfinti bãtrâni.

V-am povestit acestea, fratilor, vrând sã vã arãt câtã odihnã si negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtã întemeiere si adeverire trãieste cel ce nu nãdãjduieste în mintea sa si nici nu crede gândului sãu, ci spre Dumnezeu aruncã nãdejdea sa si spre cei ce pot, dupã Dumnezeu, sã-l povãtuiascã.

Deci, fratilor, învãtati-vã si voi sã întrebati si sã cereti sfat; sã nu nãdãjduiti în voi însivã, nici sã credeti ceea ce va zice cugetul vostru, cã foarte bunã este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Sã nu se trudeascã cineva astfel în zadar, cã nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai asa.

Poate va zice cineva, cã de nu va avea pe cine sã întrebe ce sã facã? Adevãrul va zic, de va vrea cineva din toatã inima sã facã voia lui Dumnezeu, nu-l va pãrãsi Dumnezeu, ci pururea îl va povãtui dupã vrerea sa. Iar de nu va vrea sã facã voia lui Dumnezeu, iar vã zic adevãrul, cã si la prooroc de va merge, dupã inima lui cea rãzvrãtitã, va primi rãspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va gresi, prooroc grãind, eu am rãtãcit pe proorocul, zice Domnul.

Drept aceea, avem datoria sã ne întoarcem cu toatã puterea noastrã spre voia lui Dumnezeu si sã nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pânã nu vom auzi de la vreun sfânt cã bun este acel lucru, sã nu ne încredem în noi însine cã bine am fãcut si cum cã, cu cuviintã este sã se facã. Încã si dupã ce ne vom sârgui dupã puterea noastrã, se cade iarãsi sã ne spovedim în ce chip am fãcut, pentru ca sã ne încredintãm de l-am fãcut bine si iarãsi atunci încã sã nu fim fãrã de grijã, ci sã asteptãm si judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfintitul pãrintele Agaton, cã a rãspuns când a fost întrebat: si tie îti este fricã pãrinte? Stiu cã m-am silit din toata puterea sã fac voia lui Dumnezeu, dar nu stiu dacã a plãcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; cã alta este judecata lui Dumnezeu si alta a oamenilor.

Domnul Dumnezeu sã ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor si sã ne învredniceascã sã tinem calea pãrintilor nostri. Cã lui se cuvine slava, cinstea si închinãciunea, în veci,

Amin!