Sf. Cuv. Teodora de la Sihla (7 august) [1]

click pentru detaliu

S-a născut în satul Vânători, jud. Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la cetatea Neamţului,(fiind deci un dregător domnesc). Amândouă fiice ale sale creşteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinţilor şi în cuviinţă faţă de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor aflaţi în trecere; astfel, din fragedă pruncie fetele au învăţat odată cu rugăciunea şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti.

Încă din tinereţe Teodora va cunoaşte o grea încercare a vieţii, deoarece sora ei, Marghioliţa, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va zgudui adânc pe Teodora, în care va încolţi încă de pe acum gândul retragerii din lume. Dar părinţii, îndureraţi de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu gândul să o piardă şi pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora să-şi împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un tânăr de prin părţile Tării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va pleca la casa soţului său.

N-a trecut multă vreme şi părinţii Teodorei s-au sfârşit din viaţă. Neputând să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soţul ei ca să meargă la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se şi de Taina Hirotoniei.

Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinereţea şi râvna ei pentru cele duhovniceşti, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviinţat tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre care şi Teodora, şi s-a retras în locuri mai tainice şi mai sigure, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, post şi rugăciune. Nu după multă vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi de boală, va trece la cele veşnice.

După aproape 10 ani de nevoinţă în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta spre munţii Neamţului, şi va vieţui pustniceşte în preajma schitului Sihăstria. Ca povăţuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care îi va da şi binecuvântarea de a vieţui pustniceşte, în jurul Sihăstriei, într-o chilie nu departe de schit.

Astfel, de acum începe o nouă perioadă de vieţuire ca anahoret a Cuvioasei. A trăit în izolare cvasitotală, nefiind vizitată decât de duhovnicul ei, ieroschimonahul Pavel din Sihăstria, care o spovedea şi o cumineca. Viaţa ei era rugăciune, veghe şi cugetare dumnezeiască adâncă, iar hrana era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure, măcriş, alune, zmeură. Din când în când mai primea şi pesmeţi şi poame uscate, de la schit.

Însă s-a întâmplat ca la o nouă năvălire a turcilor, Cuvioasa să fie văzută de aceştia, astfel că au început s-o urmărească. Fugind, Teodora s-a adăpostit în peştera care şi astăzi îi poartă numele, tradiţia menţionând că la rugăciunea ei stânca s-a despicat. adăpostind-o pe Cuvioasă.

Înainte de trecerea ei la cele veşnice, egumenul Sihăstriei a observat că păsările aveau un comportament neobişnuit, luând pâine şi zburând spre Sihla. Astfel, el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel, aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, acesta le-a povestit despre sine, despre apropiatul ei sfârşit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i aduce un preot şi un diacon ca să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine. A doua zi dimineaţă, ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie au venit la peştera Cuvioasei împărtăşind-o cu Sfintele Taine. Imediat după aceasta, Cuvioasa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, rostind cuvintele: „Slavă, Ţie, Doamne, pentru toate”. Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, în scurtă vreme aceasta devenind loc de pelerinaj pentru mulţimi de credincioşi.

Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soţul Teodorei, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii sale la Sihăstria, aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani îşi va da şi el sufletul în mâinile Domnului.

Sporind evlavia credincioşilor faţă de Cuvioasa Teodora, în apropierea peşterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuţe ale sale, „Schimbarea la faţă” şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, care există şi până astăzi.

În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei Sturza, a fost aşezat într-o raclă de argint şi a fost dus la biserica din satul Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află şi astăzi. Pe racla ei se află inscripţionate, în limbile slavonă şi română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpaţi”.

Cu sfânta bucurie că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa Teodora în rândul Sfinţilor, având ca zi de prăznuire data de 7 august.