Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voda si cei patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei si sfetnicul Ianache

Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă și cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu si Matei și sfetnicul Ianache (16 august) [1]

 

brancoveanu.jpg (135823 bytes)         Brancoveni.jpg (129515 bytes)         mormbranc.jpg (92653 bytes)

click pentru detaliu

 

Istoria românilor este dominată la sfârșitul sec. al XVII-lea și primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice și culturale.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot așa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebește însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici și începând etapa negocierilor diplomatice și a stabilirii de relații personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul județ Romanați, fiind nepot al voievodului Șerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor și dorobanților, ridicați împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, și de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educații alese. Copilăria și-a petrecut-o în casele părintești din București, deprinzând carte grecească și latinească, dovedindu-se iscusit la învățătură.

Murind cei doi frați ai săi mai mari, toată moștenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătorește cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești. În 1678, unchiul său, Șerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boierești. Având și o avere însemnată, acesta avea deci o situație mulțumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii țării, împreună cu mitropolitul Teodosie și cu Patriarhul Ecumenic, cu toții prețuindu-l pentru alesele sale calități, intelectuale și morale. 

Deși situația țării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Țarist și Otoman), Constantin Brâncoveanu a reușit cu tact și înțelepciune, să păstreze o vreme un climat de liniște și de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanță culturală și spirituală, în special ctitoririi unor așezăminte laice și bisericești de mare însemnătate și valoare spirituală și arhitecturală. Astfel, au fost înălțate bisericile de la Potlogi și Mogoșoaia, mânăstirile Hurezi și Brâncoveni, precum și palatul de la Mogoșoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre românești.

De asemenea, voievodul a trimis ajutoare și danii substanțiale către creștinii aflați în afara hotarelor țării, în Moldova, Transilvania, precum și la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum și intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârșitul. Dar astfel, voievodul și-a încununat fruntea lui, ca și a celor 4 feciori și a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic și dregător, care era și unchiul soției sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credința ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în fața călăului.

Astfel, în apropierea Paștelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porți, care sosise la bucurești, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia și o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor șapte turnuri). Aici au fost ținuți închiși vreme de 4 luni, fiind supuși la cele mai cumplite chinuri, fiind torturați pentru a mărturisi unde și-au ascuns averile. După  cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutați în închisoarea Bostangi Bașa, unde erau închiși numai înalții demnitari. Și aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reușit să obțină grațierea ostaticilor, dar cu condiția trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăție și curaj, ca și cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnați la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească și mai mult durerea din suflet, fiind și Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar și ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.

Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoși din temniță, numai în cămăși, cu capetele descoperite, și purtați în lanțuri pe ulițele Constantinopolului, ca niște făcători de rele. spre locul de execuție Ialy-Kioșc, din apropierea marelui serai. de față erau, pe lângă șirurile de ieniceri și mulțimea de popor îngrozită, și sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum și ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitași special la macabrul spectacol.

Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari[2]. Călăul i-a pus în genunchi pe toți șase, la o oarecare distanță unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-și facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”[3]. Sub prima lovitură de paloș a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ștefan și Radu. Când călăul a ridicat paloșul să taie capul copilului Mateiaș, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată și-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ.”[4]. Copilul, ca renăscut, își puse liniștit gâtul pe tăietor și-i zise călăului : „Vreau să mor creștin: lovește”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, și astfel, cei șase martiri și-au încredințat viața în mâinile Celui care fusese mărturisit.

Apoi, trupurile celor șase eroi ai credinței au fost târâte pe uliți și aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care și ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creștinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor șase martiri, și le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.

Soția marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată și a venit în țară, în 1716. Apoi, doamna Marica, în 1720, a adus în țară osemintele soțului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, și înmormântate în biserica Sf.  Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat și cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Țării Românești, ca semn că acolo odihnește domnitorul acesteia.

La inițiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinților împărați Constantin și Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou și depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârși cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din București, și repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află și astăzi. 

Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a știut să conducă în mod autonom țara lui, deși condițiile vremii erau vitrege, a reușit să ridice prestigiul cultural al Țării Românești, și mai ales, a știut să moară pentru credința străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte și de conducători destoinici, ridicați la rangul sfințeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei șase martiri în rândurile sfinților, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.



[1] Pr. Prof  Ion Ionescu, Pătimirea dreptcredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu, în vol. „Sfinți români și apărători…”, ed. cit. , p. 620.

[2] P. P. Panaitescu, Călători poloni în Țările Române, București, 1930, p. 144-145, apud Pr. Prof  Ion Ionescu, op. cit., p. 634.

[3] Anton Maria Del Chiaro, Descrierea Țării Românești, în vol. „Călători străini despre Țările Române”, vol VIII, București, 1983, p. 388.

[4] Idem, p. 339.