Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul) (5 august) [1]

click pentru detaliu

Cunoscut şi sub numele de Ioan Iacob Hozevitul, sau Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ acest Cuvios a fost odrăslit în binecuvântatul pământ al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi (actualmente comuna Păltiniş, jud. Botoşani)[2], şi a primit din Botez numele de Ilie. Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi.

Încă de timpuriu, Ilie va rămâne orfan, deoarece mama sa va muri la puţin timp după naştere, iar tatăl său, primind ordin de concentrare, va pleca la război, unde îşi va da viaţa pentru patrie. În această situaţie. Ilie va fi crescut de bunica sa, Maria Iacob, care îl va învăţa credinţa şi evlavia, şi îl va deprinde cu rugăciunea şi cu slujbele bisericeşti.

În 1920, copilul Ilie va intra la şcoala din satul natal, unde va învăţa exemplar şi îşi va hrăni sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. În 1924, bunica va trece la cele veşnice, lăsându-l pe Ilie în grija feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia copilul va continua să primească aceeaşi educaţie creştinească. Moartea bunicii va lăsa o amprentă de neşters în sufletul viitorului ieromonah, dovadă în acest sens fiind şi poeziile Dorul bunicii şi În braţele părinteşti[3].

În 1923, tânărul Ilie va absolvi cu rezultate foarte bune bacalaureatul, la Cozmeni-Cernăuţi, fiind apreciat de către profesorii săi de limba română[4].  Datorită acestor merite deosebite la învăţătură, rudele apropiate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Având însă o fire profund religioasă şi un puternic îndemn interior, acesta va alege viaţa monahală, astfel că la data de 15 august 1933, prăznuindu-se Adormirea Maicii Domnului, la vârsta de 20 ani, tânărul Ilie va intra în mânăstirea Neamţ. Aici va fi rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mânăstirii. Însă tânărul Ilie era nemulţumit de putinele eforturi călugăreşti care le făcea, aşa că face cerere de plecare la Locurile Sfinte. Această cerere nu-i va fi luată în considerare, pe motiv că nu satisfăcuse stagiul militar.

Datorită calităţilor sale, stareţul mânăstirii îl va trimite pe tânărul Ilie la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. După terminarea studiilor, Tânărul Ilie nu se va reîntoarce la Neamţ, ci va vizita aşezămintele monahale din Oltenia, printre care şi mânăstirea Turnu, unde va sta până când va fi încorporat. Este de remarcat faptul că deşi va sta puţin aici, râvnitorul frate va impresiona pe toţi, prin comportamentul său exemplar. 

După satisfacerea stagiului militar, tânărul Ilie se reîntoarce la Neamţ, având aceleaşi ascultări, în timpul cărora se arată a fi blând, ascultător şi smerit. Având şi ascultarea de bibliotecar, tânărul frate va descoperi comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care le va studia cu multă stăruinţă.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea Sfintelor Patimi, tânărul Ilie va fi tuns în monahism, de către stareţul de atunci al mânăstirii, arhim. Valerie Moglan, naş şi părinte duhovnicesc fiind ierom. Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. După rânduială, numele îi va fi schimbat în Ioan, nume care îl va purta tot restul vieţii sale pământeşti, cu evlavie şi smerenie.

În scurta perioadă pe care o va mai petrece la Neamţ, Cuviosul Ioan va primi diverse ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de română la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători. În toamna anului 1936 însă, plin de dorinţa desăvârşirii, Cuviosul Ioan va pleca spre Ţara Sfântă, împreună cu doi monahi, Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan se va retrage într-o peşteră din pustia Iordanului, unde va sihăstri aici timp de doi ani. După această perioadă de timp, Cuviosul se va închinovia în mănăstirea Sf. Sava, unde mai vieţuiau 5 călugări români, printre care ierom. Ignatie Rădulescu, ierod. Veniamin Trifan şi monahul Ştefan. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului român cu Ţara Sfântă, încă din sec. XVI-XVII.

Aici, Cuviosul Ioan se va nevoi timp de 8 ani, întrecând pe mulţi în ostenelile călugăreşti, cu aspra sa vieţuire. Va îndeplini aici ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. A învăţat repede limba greacă şi a început să exploreze comorile de teologie din scrierile aflate în biblioteca mânăstirii. Astfel, ziua se afla la infirmerie, iar noaptea o dedica rugăciunii, citirii şi traducerii din scrierile Sfinţilor părinţi, uneori şi compunerii de versuri, talent pe care îl avea încă din copilărie. Aici, la Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care va scrie câteva pagini folositoare creştinilor[5].

Între anii 1939-1940, Cuviosul Ioan va petrece în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, împreună cu alt călugăr român. Aici va întâlni pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a fost ucenic credincios până la sfârşitul vieţii sale. Din cauza războiului, între 1940-1941, Cuviosul Ioan va pătimi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, după care se va reîntoarce la mânăstirea Sf. Sava.

Desigur că ar fi rămas la mânăstirea Sf. Sava până la moarte, deoarece aici avea liniştea mut dorită. Însă superiorul Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim, arhim. Victorin Ursache, în prezent arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob şi numirea sa ca egumen al schitului românesc de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

Va fi hirotonit diacon în 1974, în biserica Sfântului Mormânt, de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, după care, tot aici, va fi hirotonit şi preot.

Vreme de 6 ani (1947-1952), Cuviosul Ieroschinomah Ioan Iacob va păstori schitul românesc de la Iordan cu multă evlavie şi pricepere gospodărească. Aici va construi mai multe chilii lângă biserică, atât pentru monahi, cât şi pentru pelerini, dar va săvârşi şi sfintele slujbe în limba română, transformând astfel schitul într-o oază românească (despre acesta va vorbi în poezia sa Singura mângâiere românească) Totodată, va continua scrierea de versuri şi de pagini de învăţătură, prin acestea dovedindu-şi calităţile sale duhovniceşti desăvârşite. Trebuie să menţionăm faptul că pentru Cuviosul Ioan, poezia era expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc, lucru observat pe deplin şi în poezia Scântei din inimă.

În anul 1952, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, se va retrage în pustiul Hozeva, la mânăstirea Sfântul Gheorhge Hozevitul, iar în anul următor, vor vieţui într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde vor rămâne până la sfârşitul vieţii Cuviosului Ioan. Peştera era cu totul izolată, comunicarea cu exteriorul făcându-se prin scrieri şi prin intermediul ucenicului său,  care trebuia să urce o scară foarte abruptă, peştera fiind situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. Viaţa Cuviosului în această peşteră era foarte aspră, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având drept pernă o piatră. În sărbători mari şi în posturi, Cuviosul săvârşea Sf. Liturghie, în paraclisul peşterii, unde se împărtăşea cu Sf. Taine.

Astfel vieţuind, în data de 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, Cuviosul Ioan îşi va încredinţa sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în peştera în care a vieţuit în ultima parte a vieţii sale, de către egumenul mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul. Aici trupul Cuviosului se va odihni timp de 20 de ani, după care mormântul său a fost deschis cu intenţia ca osemintele să fie mutate în osuarul de obşte, potrivit tradiţiei locale. Însă cei prezenţi la acest eveniment au constata cu mirare că trupul Cuviosului era cu totul nevătămat de stricăciune, răspândind împrejur bună mireasmă. la cererea obştii mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica mânăstirii, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul.

Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, fiu credincios al Bisericii Ortodoxe, mărturisitor al credinţei străbune, Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un rodnic poet creştin, în acest sens poeziile sale fiind culese şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească, volume ce mai cuprind şi traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Arstoboulos al Kiriacopolei.

Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor, în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), având ca zi de prăznuire data trecerii sale la cele veşnice, 5 august.