Cuviosul Nicodim de la Tismana (26 decembrie)[1]

click pentru detaliu

În ceata celor care prin faptă şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din sec.  al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea, fiind unul din marii întemeietori de aşezăminte monahale şi povăţuitor duhovnicesc iscusit.

Era de neam valah[2], din sudul Dunării, fiind înrudit cu despotul sârb Lazăr şi cu domnitorul român Nicolae Alexandru Basarab. Se naşte în anul 1320 în satul Prislep din Serbia. Încă din fragedă tinereţe el a simţit o chemare spre monahism, şi ca urmare, pleacă în Sfântul Munte, pentru a-l sluji pe Hristos. Aici se va închinovia la mânăstirea Hilandar, şi va cunoaşte alţi tineri nevoitori, dintre care putem aminti pe Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, şi pe Ciprian, viitorul mitropolit al Kievului. Aici va învăţa limbile slavonă şi greacă, care îi vor fi de folos în dobândirea unei alese culturi teologice, care se va reflecta în preocupările lui de mai târziu.

Pentru calităţile sale deosebite, va fi hirotonit ieromonah, după care, la scurt timp, va fi ales egumen al mânăstirii Hilandar. tot datorită acestor calităţi ale sale, cneazul Lazăr al Serbiei îl va trimite să stingă conflictul ce izbucnise între Patriarhia de Constantinopol şi Biserica Sârbă, misiune ce va fi încununată de succes.

De la Athos, Cuviosul Nicodim va petrece o vreme lângă Vidin, în Bulgaria, întemeind acolo două mânăstiri. În anul 1364, Nicodim va în Ţara Românească, şi se va stabili pe malul râului Vodiţa, unde va întemeia o mânăstire, cu acelaşi nume, cu ajutorul domnitorilor valahi Vladislav I şi Radu Vodă. Sfinţirea acestei mânăstiri va avea loc în anul 1372 [3]. Între anii 1377-1378, cu ajutorul domnitorilor Radu Vodă şi Dan I, Cuviosul va ctitori mânăstirea Tismana, pe valea pârâului cu acelaşi nume. Ambele mânăstiri vor trece sub oblăduirea domnitorului, devenind la rândul lor, un sprijin al suzeranităţii domneşti în faţa boierimii cu domenii autonome. Astfel, Cuviosul Nicodim nu este numai întemeietorul, ci şi reorganizatorul monahismului românesc. În special la Tismana, sub cârmuirea plină de har şi înţelepciune, Cuviosul a reuşit să confere mânăstirii o situaţie privilegiată: aceea de „samovlastie”, în urma acestui statut juridic şi canonic, comunitatea de aici avea dreptul de a-şi numi singură cârmuitorul. Totodată este de remarcat şi faptul că cele două mânăstiri ctitorite de Nicodim vor beneficia de un sistem unitar de conducere.

Către sfârşitul sec. al XIV-lea, împreună cu alţi ucenici, Cuviosul Nicodim va ctitori mânăstirea Vişina de pe Valea Jiului, iar în 1400, va ctitori mânăstirea Prislop.

Pe lângă calităţile sale de desăvârşit organizator al vieţii monahale din ţara noastră, Cuviosul Nicodim este recunoscut şi pentru aleasa sa cultură teologică. În acest sens stau mărturie corespondenţa sa cu ultimul patriarh al Târnovei, Sfântul Eftimie, cât şi vestitul Tetraevanghel, capodoperă de caligrafie, copiat în anul 1404-1405, în limba slavă bisericească, de redacţie sârbă, din care astăzi se mai păstrează ferecătura de argint a acestuia, în Muzeul de Artă al României[4].  Se remarcă aici, frontispiciile fiecărei Evanghelii, ca şi ferecătura manuscrisului, care prezintă pe cele două feţe ale sale Răstignirea şi Învierea.

Ajuns la bătrâneţe, Cuviosul a lăsat conducerea celor două mânăstiri în grija unui ucenic, şi se va retrage într-o peşteră din apropierea mânăstirii Tismana, petrecând în post aspru, privegheri şi rugăciuni. Datorită asprimii vieţii sale, a rugăciunii neîncetate, se va face purtător de har şi adevărat făcător de minuni, fiind vestit în popor pentru vindecările miraculoase (cronicile vremii relatează cum el a vindecat-o de epilepsie pe fiica regelui Sigismund al Ungariei).

În ziua de 26 decembrie 1406 va trece la cele veşnice, iar trupul său, descoperit neputrezit, va fi aşezat într-o raclă şi depus în biserica mânăstirii Tismana, ctitoria sa. Din nefericire, printr-un concurs de împrejurări nefaste, moaştele sale au fost ascunse de un egumen al mânăstirii, şi n-au mai putut fi găsite. Astfel, nu s-au păstrat decât un deget şi crucea de plumb pe care Sfântul o purtase în timpul vieţii.

În anul 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului Sfântului Nicodim de la Tismana în toată ţara. Evlavia pe care acest neobosit râvnitor de la Tismana a inspirat-o credincioşilor din Biserica noastră o arată paraclisul şi câteva acatiste care îl cinstesc după cuviinţă.