Cuviosul Ioan Cassian Romanul (29 februarie) [1]

Contribuţia Sfântului Ioan Cassianul la organizarea vieţii monahale din Apus (Galia şi Spania) a fost unanim recunoscută; bogăţia şi frumuseţea scrierilor sale, de esenţă patristică, sunt deopotrivă apreciate în Apus şi Răsărit, iar sfinţenia sa, de-a lungul anilor, de nimeni contestată.

Absenţa unor date autobiografice exacte în opera pe care a lăsat-o (semnul unei smerenii desăvârşite) ca şi lipsa altor dovezi certe au dat naştere la numeroase discuţii asupra originii sale. Însă majoritatea istoricilor bisericeşti consideră că este originar din Sciţia Minor (Dobrogea), unde s-a născut în jurul anului 360. Descoperirile savantului Vasile Pârvan au dat la iveală, în Pădurea Şeremetului (azi Casian), două inscripţii care vorbesc despre „cassieni”, astfel că putem concluziona că învăţatul călugăr purta numele locului natal.

Se pare că Ioan provenea dintr-o familie cu stare materială bună şi poziţie socială aleasă, căci acesta a agonisit, o aleasă educaţie intelectuală, pe care nu o putea obţine decât la o şcoală tomitană de înalt nivel. Cunoştea bine literatura latină şi greacă, având preferinţe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horaţiu, Cicero.

Încă din copilărie se va împrieteni cu Gherman, care va deveni şi el călugăr, şi care se pare că era de aceeaşi vârstă cu Ioan Cassian, deoarece acesta spune că au fost prieteni în şcoală, la oaste şi apoi în viaţa monahală, în care a intrat de tânăr, într-una din mânăstirile dobrogene. Aici, tânărul Ioan îşi va agonisi şi o aleasă cultură teologică, după care, dornic de desăvârşire, se îndreaptă spre înţelepţii pustiei. Astfel, în anul 380, împreună cu prietenul său Gherman şi cu o soră de a sa, el îşi începe lungile călătorii în Răsărit. Prima oară se va opri în Palestina, la o mănăstire din apropierea Belteemului, după care, prin anul 385, va pleca în pustia Egiptului, pentru a cunoaşte vieţuirea părinţilor, stabilindu-se la o mănăstire din Sket. . Aici va sta timp de 7 ani, timp în care Ioan Cassian va primi chipul schivniciei, după care se va reîntoarce în Palestina, apoi iarăşi în Egipt colindând prin Nitria şi Tebaida, căutând să consemneze în scris învăţături şi fapte exemplare ale acestor ostaşi ai lui Hristos.

Însă pustiile Egiptului începuseră să fie bântuite de controverse teologice iscate de origenişti, astfel că Ioan Cassian a fost nevoit să părăsească Egiptul, îndreptându-se spre Constantinopol, unde în vremea aceea păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta îl ia sub ocrotirea sa pe Ioan Cassian, îl hirotoneşte diacon şi îl face custode al tezaurului catedralei. Aici, sub influenţa personalităţii măreţe a Sfântului Ioan Gură de Aur, Cassian îşi va desăvârşi pregătirea teologică, după cum el însuşi va mărturisi că „Eu sunt ucenicul şi opera lui Ioan” [2].

Nici aici însă Ioan Cassian nu va avea parte de linişte, căci Sfântul Ioan Gură de Aur va fi acuzat de origenism şi exilat, în 404, pentru a doua oară , în Armenia. Astfel, diaconul Ioan Cassian va primi, în 405, însărcinarea de a prezenta episcopului Romei, Inocenţiu I, situaţia patriarhului din Constantinopol. Această intervenţie va rămâne fără roade, dar autorul ei se va stabili la Roma, unde va fi hirotonit ieromonah, în anul 415.  Nu se cunoaşte însă din ce motive a rămas Sfântul Ioan Cassian la Roma.

Aici se vor sfârşi şi călătoriile sale, şi , ajuns la maturitate, caută să-şi valorifice bogata sa experienţă spirituală. Astfel, el va propaga în Apus bogăţia spiritualităţii răsăritene, şi în acelaşi timp, o vibraţie în spiritualitatea daco-romană. Din Roma, Cuviosul va pleca în Galia, stabilindu-se la Marsilia, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii sale. Aici Cuviosul va întemeia două mânăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe ( în aceasta din urmă se pare că a rămas sora sa), ctitorii care în timpul invaziilor barbare, vor fi centre de ocrotire şi focare de viaţă intelectuală. Prin aceste două ctitorii şi prin scrierile sale, ieromonahul dobrogean a contribuit la răspândirea şi consolidarea instituţiilor monahale din Apus, dându-le primele reguli, după modelele celor răsăritene. Ca urmare el poate fi socotit pe bună dreptate organizatorul şi legislatorul monahismului din Apus [3].

Sfântului Ioan Cassian îi sunt atribuite şi necontestate următoarele scrieri fundamentale: Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte şi despre remediile celor opt păcate capitale, în 12 cărţi; Conlaţiuni sau convorbiri cu Părinţii, 24 de cărţi; Despre întruparea lui Hristos, contra lui Nestorie. Aceste opere constituie începutul unei literaturi de tip monahal, redactată într-o limbă latină misionară, prin aceasta Sfântul Ioan Cassian fiind un reprezentant al ortodoxiei noastre de limbă latină. Însemnătatea acestor tratate vine din faptul că ele sunt pline de sfaturi folositoare şi edificatoare pentru orice credincios, însă şi mai important este faptul că aceste tratate aduc o însemnată contribuţie la problema teologiei harului. Ca urmare a tratării acestei probleme, forurile locale din Apus au considerat eretică învăţătura Sfântului Ioan Cassian, dar Biserica Ecumenică nu a confirmat aceste sentinţe. Remarcabil este însă faptul că în timpul acestor controverse, prestigiul scriitorului dobrogean creştea, iar nimbul sfinţeniei se contura în jurul său. Lucrările sale au fost reanalizate şi reconsiderate peste veacuri, iar ortodoxia nu i-a fost contestată.

Sfântul daco-roman îşi va înceta viaţa pământească în anul 435. Obştea creştină de acolo, ca şi numeroase alte comunităţi bisericeşti din Galia care l-au cunoscut, l-au cinstit ca sfânt îndată după moarte. Biserica Răsăriteană a aşezat ca zi de prăznuire data de 29 februarie, iar atunci când nu este an bisect, pomenirea sa se face la 28 februarie. Privit din perspectiva veacurilor, Sfântul Ioan Casian este o personalitate culturală de mărime europeană, fiind unul din primii mesageri ai spiritualităţii româneşti de peste hotare.