Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie)[1]

Aceştia au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, pe vremea împăratului Liciniu. Crezând că „aduce slavă lui Dumnezeu”, acesta a pornit o prigoană împotriva creştinilor sub motivul că aceştia primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii.

Printre cei pârâţi la împărat că sunt creştini se afla şi Diaconul Ermil, care era acuzat că dispreţuia zeii romani. Auzind aceasta, împăratul a poruncit să fie adus imediat înaintea sa. Auzind aceasta, Sfântul s-a bucurat că trebuie să dea seamă de credinţa sa, şi a primit bucuros să meargă la împărat. Întrebat fiind de ce nu slujeşte zeilor păgâni, Sfântul a răspuns că slujeşte numai Dumnezeului nevăzut, nu zeităţilor surde şi neînsufleţite, făcute de mâini omeneşti, din lemn ori din pietre, despre care „mai curând te apucă râsul cât de neputincioase sunt, iar nu să te închini lor”.

La aceste vorbe, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, după care să fie chinuit şi mai tare, iar mai pe urmă a poruncit să fie întemniţat timp de trei zile, nădăjduind că astfel se va lepăda de credinţa creştină. În temniţă, Sfântul a primit întărire de la Dumnezeu, că va birui pe tiran şi va lua cununa muceniciei.

După cele trei zile de stat în temniţă, Sfântul a fost adus iarăşi la judecată în faţa împăratului, şi întrebat fiind dacă s-a răzgândit, a răspuns că „eu de Domnul Hristos nu mă voi despărţi, ci numai Lui îi voi sluji”. Astfel, împăratul s-a înverşunat şi mai tare, şi a poruncit către 6 ostaşi să-l ia pe Sfânt şi să-l întindă la pământ, bătându-l până se va răzgândi. Supus acestor chinuri, Sfântul nu a scos nici măcar un geamăt, ci numai se ruga Domnului să-l întărească până la sfârşit. La un moment dat, din înălţimi s-a auzit un glas care vestea că peste 3 zile va fi izbăvit de chinuri, iar împăratul, auzind acestea, a poruncit ca statornicul diacon să fie dus iarăşi în temniţă.

În faţa celor întâmplate, temnicerul încredinţat cu paza Sfântului, pe nume Stratonic s-a înduioşat cu inima, căci în taină era şi el creştin, doar că un timp nu s-a arătat pe faţă. Când Ermil a fost dus a treia oară la judecată, împăratul, văzând că acesta nu se leapădă de credinţa sa, a poruncit ostaşilor să rupă cu unghii de fier pântecele Sfântului, ca să se vadă măruntaiele din el. Văzând acestea, Stratonic a izbucnit în plâns şi a început să îngrijească rănile Sfântului. El a fost văzut însă de unul din ostaşi, care l-a pârât împăratului. Auzind aceasta, împăratul i-a poruncit lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. Stratonic însă a mărturisit că este vechi prieten cu Ermil şi că şi el este creştin, ca atare refuză să jertfească idolilor. Înfuriat peste măsură, împăratul a poruncit ca Stratonic să fie dezbrăcat de haine şi să fie bătut cu beţe peste tot trupul. În timp ce era bătut, Stratonic îşi ridica privirea către diaconul Ermil, cerându-i ca să se roage lui Dumnezeu să poată păzi credinţa sa întreagă, pentru a răbda chinurile până la capăt.

Văzând împăratul că nu-i poate îndupleca în nici un fel pe cei doi mucenici, a poruncit ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul să-i fie ciopârţit cu cuţitele, după care să fie aruncat în valurile Dunării. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească, în ziua de 13 ianuarie 303, la circa 3 kilometri de oraşul Singidunum (Belgradul de azi), poate spre localitatea Panciova unde şi astăzi mai există populaţie românească. La trei zile după aceasta, trupurile Sfinţilor Mucenici au fost adunate laolaltă într-un sicriu, ca să rămână veşnica pomenire a lor, în acelaşi chip în care şi dragostea lui Hristos i-a unit pe amândoi.