Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) [1]

click pentru detaliu

S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinţi iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupaţia lui de bază era negoţul, călătorind adesea prin cetăţile şi târgurile de pe malurile Mării Negre. Acest lucru i-a dat posibilitatea să cunoască să cunoască multe din frumuseţile Ortodoxiei, şi să dorească şi mai mult împlinirea poruncilor lui Hristos. Astfel, tânărul negustor se arăta milostiv faţă de cei lipsiţi, mângâietor al celor aflaţi în necazuri, apărător al dreptei-credinţe. De aceea, în scurt timp, el s-a bucurat de o deosebită preţuire în faţa tuturor, ceea ce nu era pe placul anumitor negustori, care doreau să aibă mai multă clientelă. Astfel că aceştia ajunseră să-l invidieze pe Ioan pentru cinstea de care se bucura.

Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoţitor pe un neguţător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuţii pe tema credinţei, Ioan reuşea să-i demonstreze neguţătorului catolic erorile fundamentale ale credinţei lui, astfel că acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan, punându-şi în gând să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajunşi în Cetatea Albă, negustorul catolic a mers la mai-marele cetăţii, spunându-i că ştie pe cineva care ar dori să se lepede de credinţa sa şi treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetăţii, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, poruncind totodată ca să fie adus cel ce dorea convertirea la religia strămoşilor săi. Astfel, Ioan ajunge în faţa mai-marelui cetăţii, care îl îmbie cu cuvinte măgulitoare să se lepede de credinţa cea întru Hristos. Înţelegând ticăloşia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, şi că el nu are de gând să se lepede de credinţa sa, trecând la cea a tătarilor, pe care a arătat-o a fi neputincioasă.

Auzind aceste vorbe, eparhul a considerat că tânărul Ioan este un dispreţuitor al credinţei tătăreşti, drept pentru care a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, şi se ruga pentru întărirea sa în suferinţe. Văzând chinuitorii că nu reuşesc să biruiască tăria credinţei „ghiaurului”, aceştia l-au dus înapoi la eparh, care i-a făgăduit multe bunătăţi în schimbul lepădării sale de Hristos. Tânărul mucenic a arătat însă că mai de preţ sunt acele pătimiri, ceea ce a înfuriat şi mai tare pe eparh, care a poruncit ca Ioan să fie legat de coada unui cal şi să fie târât pe caldarâmul cetăţii, ceea ce s-a împlinit cu repeziciune. Rămânând tare în credinţă, mucenicul lui Hristos nu înceta să înalţe rugăciuni către Atotţiitorul, ceea ce a înfuriat pe unul din chinuitori să scoată sabia şi să reteze capul acelui mărturisitor al lui Hristos. Astfel, acest ales al Domnului, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a primit cununa cea neveştejită a slavei sfinţilor mucenici.

Din ură faţă de creştini, tătarii nu i-au lăsat pe aceştia să vină şi să ia corpul neînsufleţit al Sfântului, pentru a-l îngropa după cuviinţă. Însă tradiţia spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând şi câţiva bărbaţi cu chipuri luminoase, care cântau şi făceau tămâiere. Un martor păgân, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbaţi sunt creştini, şi de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată, până când şi-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări şi înfricoşându-se, eparhul a îngăduit creştinilor să vină şi să ia spre îngropăciune trupul Sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviinţă în cimitirul creştinesc al Cetăţii Albe.

Deşi se simţea vinovat de moartea mucenicului, negustorul Reiz şi-a pus în gând încă o faptă nelegiuită, plănuind să fure moaştele Sfântului şi să le ia cu el, pentru ca de revărsările darurilor dumnezeieşti ce se făcea printr-însele să se bucure conaţionalii săi. Dar acest lucru i s-a descoperit, prin minune dumnezeiască, preotului care slujea la biserica cimitirului. Acesta l-a prins astfel pe negustor asupra faptului, astfel că fapta acestuia a fost zădărnicită. Totodată, preotul a adunat pe creştini în procesiune, şi astfel au dus moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau şi îngenuncheau în faţa sfintei racle.

Vestea minunilor ce se săvârşeau la moaştele Sfântului Ioan a ajuns şi până în Ţara Moldovei, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaşte în ţară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reuşeşte să aducă în Moldova moaştele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaştele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuţi. De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, prin sfintele sale moaşte săvârşindu-se minuni nenumărate asupra celor care au venit să se închine cu credinţă Sfântului.

Atunci când scaunul mitropolitan a fost mutat la Iaşi, au fost mutate şi moaştele Sfântului Ioan, fiind depuse în biserica Mitropoliei, unde au stat până în anul 1686, când au fost luate de mitropolitul Dosoftei şi duse în Polonia, de frica năvălitorilor lui Ioan Sobieski. Ele au fost repatriate de-abia în 13 septembrie 1783, prin eforturile episcopului de Rădăuţi, Dositei, şi depuse în fosta catedrală mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Sfintele moaşte vor mai călători încă o dată forţat prin străinătăţi, de această dată în timpul primului război mondial, fiind adăpostite la Viena, până în anul 1918, când se vor întoarce definitiv în Moldova, de unde vor continua să ne poarte sufletele noastre către acea epocă măreaţă de început a dăinuirii noastre.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1950, ca ziua de 2 iunie să fie înscrisă în calendar ca zi de pomenire a acestui vrednic mucenic al lui Hristos.