Sf. Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie)[1]

click pe imagine pentru detaliu

Această floare aleasă a Bisericii este cunoscută mai cu seamă în Bisericile Ortodoxe Greacă, Română, Bulgară, Rusă şi Sârbă. În chip cu totul deosebit a devenit vestită şi sărbătorită în Moldova, unde de peste 350 de ani sălăşluiesc preacinstitele ei moaşte, izvor neîmpuţinat de întrarmare duhovnicească şi de tămăduire. Vasul cel de lut, în care a vegheat duhul ei, învrednicit de Atotştiutorul cu darul neputrezirii, a fost adăpostit şi cinstit, rând pe rând, de drepmăritorii creştini din Tracia, Bulgaria, Serbia, Constantinopol şi din Ţările Româneşti.

Potrivit cazaniei pentru ziua de 14 octombrie, din Cartea românească de învăţătură la duminecele de preste an şi la praznice împărăteşti şi la svinţi mari, care a fost cel dintâi cuvânt de învăţătură tipărit despre viaţa Cuvioasei Paraschiva, „această sfântă şi preacuvioasă fecioară Paraschiva era de moşie din Epivat, născută din părinţi credincioşi şi creştini buni”. Ea s-a născut în prima jumătate a sec al XI-lea. Sfânta avea şi un frate, pe care părinţii l-au trimis la carte. El însă s-a călugărit, luând numele de Eftimie, iar după un oarecare timp a fost ales episcop la Madita.

La vârsta de zece ani, fiind fecioara într-o biserică, a auzit cuvântul evanghelic „Cine va vrea să vină după mine, să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine” (Marcu 8, 34). Acest cuvânt a pătruns-o până în adâncul inimii, drept pentru care, ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi podoabele sale. Deşi era mustrată mereu de părinţi, ea de multe ori da săracilor hainele sale şi nu lua în seamă mustrarea făcută de aceştia. Aprinsă de dragostea Mirelui Ceresc, ea părăsi casa părintească şi se duse în pustie, unde se dărui postului, privegherii şi rugăciunii. Acolo „pururi suspina şi nepărăsit tânjea cumu-şi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui Ceresc…De aceasta…ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururi”. Astfel, înfruntând bărbăteşte vicleşugurile şi meşteşugirile diavoleşti, s-a nevoit asupra firii sale, înfrumuseţându-şi sufletul cu dumnezeieştile învăţături ale Mântuitorului.

După ce a petrecut în pustie mulţi ani, într-o noapte, un înger a îndemnat-o să lase pustia şi să se întoarcă în locul său natal „că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu pe care l-ai iubit”. Astfel, Sfânta a lăsat pustia şi a plecat spre Epivatul Traciei. Ajungând la Constantinopol, a intrat în biserica Vlaherna, închinată Născătoarei de Dumnezeu, unde s-a închinat Fecioarei, după care a mers la Ierusalim, la Locurile Sfinte, apoi în pustia Iordanului, unde a intrat într-o mănăstire de călugăriţe, unde a rămas până la vârsta de 25 de ani.

După aceasta, s-a întors în satul său, Epivatul Traciei, unde a mai trăit 2 ani, timp în care, prin trudă durere şi post continua să se înfrumuseţeze pentru Mirele Ceresc. În acest chip petrecând, „şi cu rugăciune stăruind, ea îşi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu-i spuse de unde a fost şi cine este”.

Pentru viaţa sa închinată în întregime Lui Dumnezeu, Paraschiva a fost slăvită de Acesta cu darul neputrezirii trupului şi al facerii de minuni. Descoperirea trupului său neputrezit s-a făcut prin rânduiala divină, căci murind un corăbier şi săpându-se groapa pentru acesta, pe ţărmul mării,  trupul Sfintei a fost aflat neputrezit şi plin de mireasmă. Prin vedeniile avute de către unul din oamenii ce săpaseră groapa, anume Gheorghe, şi de către o femeie ce se numea Eftimia, Trupul Sfintei a fost luat din acel loc şi dus în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. Aici, moaştele au stat timp de aproape 200 de ani, până în jurul anului 1235. În tot acest timp, ele au fost mângâiere şi întărire dreptcredincioşilor, prin minunile săvârşite. Vestea despre aceste minuni se răspândise în toată Tracia şi Peninsula Balcanică.

După anul 1235, moaştele Sfintei au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala Imperiului româno-bulgar. Aici moaştele ei au stat aproape 160 de ani, timp în care se pare că a fost alcătuită slujba Cuvioasei. De aici, moaştele Cuvioasei au fost duse la Belgrad, iar în 1521, după cucerirea Belgradului de către sultanul Suleiman, sfintele moaşte au fost strămutate la Constantinopol, unde au stat 120 de ani.

Ctitorind la Iaşi frumoasa biserică a Sfinţilor Trei ierarhi, îndemnat de convingerile şi sentimentele sale ortodoxe şi hotărât să transforma capitala ţării într-un important centru ortodox, Vasile Lupu va face demersurile necesare la Patriarhia din Constantinopol, pentru ca aceasta să încuviinţeze mutarea moaştelor Sfintei la Iaşi.

În luna mai a anului 1641, patriarhul Partenie şi alţi sfetnici semnau un act sinodal din care reieşea că până la acea dată, Vasile Lupu plătise o parte din datoriile pe care Patriarhia le avea, şi o va ajuta şi în viitor. În schimbul acestor ajutoare, Patriarhia a hotărât să dăruiască voievodului Moldovei, în semn de mulţumire, moaştele Cuvioasei Paraschiva. Potrivit unor mărturii istorice[2], Preţiosul dar a fost coborât peste zidul de incintă al Constantinopolului şi transportat apoi, cu ştirea autorităţilor turceşti, la Iaşi. Ieşirea cât mai tainică din capitală se impunea ca măsură de evitare a unor eventuale tulburări ale ortodocşilor, care se vedeau astfel lipsiţi de ocrotirea şi mângâierea Sfintei. Trecerea peste zid s-a făcut deoarece legea islamică interzicea transportarea trupurilor morţilor, afară de cel al sultanului, mai mult de trei mile.

Istoria strămutării sfintelor moaşte a fost săpată în piatră, în slavonă, şi această inscripţie a fost fixată la baza nişei din naosul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, unde s-au aşezat sfintele moaşte. De atunci, necontenit, Sfânta a fost scut şi ocrotire, chemare la rugăciune, evlavie şi săvârşirea binelui, pentru întreaga Moldovă, mai ales în momentele de grea încercare în care s-a aflat ţara.

În 1884, moaştele Cuvioasei au fost mutate din biserica Sfinţilor Trei Ierarhi în paraclisul mânăstiresc din clădirea egumeniei şi aşezate pe un catafalc de lemn, deoarece din acel an au început lucrările de restaurare a bisericii. In seara zilei de 26 decembrie1888, a izbucnit un incendiu, care a prefăcut catafalcul pe care se aflau sfintele moaşte în scrum. Din cauza căldurii, ferecăturile din argint ale raclei s-au topit în parte, capacul s-a carbonizat, dar moaştele, prin minune dumnezeiască, au rămas neatinse. Ridicate din mormanul de jar, moaştele au fost aşezate într-o nouă raclă, construită de un binecredincios din Fălticeni, Lupu Botez, ajutat de alţi creştini, după care au fost depuse în catedrala mitropolitană.

La 10 octombrie 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră, iar la 14 octombrie 1955, la Iaşi, după Sfânta Liturghie, s-a dat citire unei Enciclici trimisă de Sfântul Sinod, prin care clerul şi credincioşii erau chemaţi să cinstească sfinţii cu moaşte la noi în ţară.

Înflăcăraţi de puterea credinţei în Atotţiitorul şi de vrednicia pilduitoare a Cuvioasei Paraschiva, compunătorul Acatistului Sfintei, ca şi aceia care au zugrăvit în tropare şi stihiri., smerenia şi frumuseţea ei feciorelnică, au privit-o ca pe un „dar al lui Dumnezeu ce s-a trimis pământului acesta”, ca pe „a Moldovei luminătoare” ”a Moldovei laudă preacinstită” ”A Moldovei casnică luminătoare”. Mai mult decât atât, ea este ”hrană duhovnicească” ”mijlocitoarea tuturor” la părintele luminilor, „floare neveştejită” a întregii Ortodoxii, iar în preajma raclei în care s-a păstrat nestricat cortul Sfintei , cei copleşiţi de necazuri găsesc mângâiere, cei învăluiţi de suferinţă, alinare, cei zăbavnici în săvârşirea lucrului celui bun, hotărâre şi tărie.